Codul Penal şi Codul de Procedură Penală au suferit modificări substanţiale, unele în bine, altele nu prea. Enervant este că s-au redus pedepsele exact unde nu trebuia, cum ar fi spre exemplu la cei condamnaţi pentru înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave. Băieţii ăştia pot scăpa doar cu câţiva ani de puşcărie, maxim opt, după ce au ţepuit zeci de societăţi de stat sau private, iar prejudiciul este de ordinul sutelor, dacă nu milioanelor de lei. Asta da dreptate! Sunt şi bile albe pentru noile coduri, cum ar fi sancţiuni penale drastice pentru recidivişti, dar şi pentru cei care au comis mai multe fapte similare, cum ar fi furturi sau tâlhării repetate. Culmea este că modificările aduse noilor coduri se răsfrâng şi asupra celor condamnaţi deja. Aşa se face că în următoarea perioadă vom avea o adevărată avalanşă de recalculări ale pedepselor pe principiul aplicării legii penale mai favorabile, iar consecinţa va fi că zeci sau sute de infractori vor fi liberi ca pasărea cerului, ca să facă iarăşi ce ştiu ei mai bine. Ironia face că onor-parlamentarii noştri au păstrat, ce-i drept după semnale puternice din partea presei şi societăţii civile, articolul care îi vizează direct. Este vorba de faptele de corupţie comise de funcţionari publici, în această categorie intrând şi aleşii noştri. Faptul că deputaţii şi senatorii interpretează într-o manieră proprie legea, avizând negativ cererile venite din partea DNA pentru arestarea preventivă a unora dintre colegii lor, este o cu totul altă discuţie. Una care s-a făcut de atâtea ori şi a cărei logică este foarte simplă: imunitatea parlamentară nu te poate proteja decât pentru declaraţiile politice, nu pentru faptele penale pe care le comiţi. Revenind la discuţia iniţială, nu se cunoaşte deocamdată impactul pe care îl vor avea modificările la Codul Penal şi Codul de Procedură Penală. Ca de atâtea ori în anii care s-au scurs după prăbuşirea comunismului, nu am făcut altceva decât să ne raliem la reglementările europene în materie, care merg pe o diminuare a pedepselor penale, fără să analizăm prea bine dacă acest lucru poate fi făcut sau nu în România. Pentru că una este criminalitatea în Suedia sau Finlanda şi cu totul alta pe plaiurile noastre mioritice. Să ne înţelegem: nu am fost niciodată adeptul unor pedepse excesive, cum era cazul furtului calificat, unde pedeapsa putea ajunge anterior şi până la 20 de ani. Cred însă că cei care sunt certaţi cu legea trebuie să plătească corespunzător cu fapta comisă, atât penal, cât şi civil, dacă au produs prejudicii, nu doar simbolic, doar pentru că multe ţări europene consideră că aşa e mai bine în spaţiul lor. Nu de alta, dar peste câteva luni vom constata că exact indivizii eliberaţi acum în baza noilor reglementări sunt cei care comit infracţiuni similare, dacă nu unele chiar şi mai grave. Şi atunci se naşte întrebarea firească: modificăm pedepsele doar în dorul lelii, pentru că dă bine la Bruxelles, sau facem reformă penală raportat la situaţia infracţională actuală din România? Răspunsul îl ştim cu toţii.
