Am ajuns atât de jos din punct de vedere al calităţii vieţii încât fiecare zi e un chin. O statistică dată publicităţii zilele acestea arăta că aproape jumătate din populaţie are datorii, nu doar la bănci şi la societăţile furnizoare de utilităţi, ci şi la rude, vecini sau prieteni. Eu cred că cifra e mincinoasă, că nu doar jumătate dintre români are datorii. Cred că o bună parte din cea de-a doua jumătate a evitat să recunoască faptul că e datoare pe ici, pe colo. Aşa suntem noi, românii: fuduli, deşi suntem în rahat până la gât; inerţi, deşi avem tot dreptul să ne cerem plata pentru muncă; îngăduitori, deşi suntem călcaţi în picioare.
Nu ştiu ce ar trebui să se întâmple în această ţară pentru a ne trezi din amorţire şi a constata ceea ce este evident: nu doar criza mondială e cea care ne-a adus în această situaţie, ci şi incapacitatea noastră de a ne organiza, ca societate, pentru a nu ne „mătura” orice val care zguduie Europa şi lumea în ansamblul ei. Dovadă stă faptul că, în ciuda crizei mondiale, unele ţări au rezistat eroic, doar s-au clătinat puţin, nu s-au prăbuşit la prima adiere a crizei. Dacă îmi este teamă de ceva, acel lucru este legat de faptul că, în timp ce în alte ţări se simte o stagnare a declinului, dacă nu o revenire din punct de vedere economic, la noi lucrurile par să o ia razna mai rău.
Nu ştiu, poate există soluţii miraculoase. Dar soluţii există. Nu ştiu dacă acestea aparţin Puterii sau Opoziţei. Ceea ce este evident, însă, este faptul că de doi ani ne conduc - mai mult sau mai puţin - aceiaşi oameni. Cum nu se vede o îmbunătăţire a situaţiei, poate că soluţia de prim moment ar fi aceea de a schimba garnitura. Din păcate, noi nu avem nicio putere. Acum nu avem nicio putere. Am avut, însă, pârghiile legale, în 2008 şi în 2009. La vot. Am greşit şi acum plătim. Dacă am avea din nou alegeri, probabil am face aceeaşi greşeală, adică am da votul unora care ne fac promisiuni pompoase şi care de fapt nu vor decât puterea. Pentru ei, nu pentru noi.
Între timp, românii aşteaptă. Ce? Orice... un semn că ziua de mâine poate aduce măcar speranţă, dacă nu certitudine, privind un trai decent. Am renunţat la gândul că vom trăi bine. La cum evoluează lucrurile, am fi mulţumiţi să putem trăi. Din păcate, fiecare zi e un chin. Îl ascultam acum două zile pe un celebru psiholog care ne sfătuia ca în această perioadă agitată să ne cruţăm energia şi să nu ne consumăm pentru toate nimicurile, să gândim pozitiv şi să ne preocupăm doar de noi şi de cei dragi nouă. E atât de uşor să dai sfaturi desprinse din cărţi... Mai greu e cu viaţa reală. Când vezi că petreci zilnic 10-12 ore la serviciu şi nu eşti plătit decât dacă dai angajatorul în judecată, că mergi acasă istovit şi nu ai bani să cumperi pâinea de zi cu zi şi facturile se adună teancuri, că a doua zi mergi iar la serviciu, dar pe jos, pentru că nu ai nici măcar un leu amărât pentru bilet, parcă nu prea îţi mai vine să trăieşti.
Nu ştiu ce ar trebui să se întâmple în această ţară pentru a ne trezi din amorţire şi a constata ceea ce este evident: nu doar criza mondială e cea care ne-a adus în această situaţie, ci şi incapacitatea noastră de a ne organiza, ca societate, pentru a nu ne „mătura” orice val care zguduie Europa şi lumea în ansamblul ei. Dovadă stă faptul că, în ciuda crizei mondiale, unele ţări au rezistat eroic, doar s-au clătinat puţin, nu s-au prăbuşit la prima adiere a crizei. Dacă îmi este teamă de ceva, acel lucru este legat de faptul că, în timp ce în alte ţări se simte o stagnare a declinului, dacă nu o revenire din punct de vedere economic, la noi lucrurile par să o ia razna mai rău.
Nu ştiu, poate există soluţii miraculoase. Dar soluţii există. Nu ştiu dacă acestea aparţin Puterii sau Opoziţei. Ceea ce este evident, însă, este faptul că de doi ani ne conduc - mai mult sau mai puţin - aceiaşi oameni. Cum nu se vede o îmbunătăţire a situaţiei, poate că soluţia de prim moment ar fi aceea de a schimba garnitura. Din păcate, noi nu avem nicio putere. Acum nu avem nicio putere. Am avut, însă, pârghiile legale, în 2008 şi în 2009. La vot. Am greşit şi acum plătim. Dacă am avea din nou alegeri, probabil am face aceeaşi greşeală, adică am da votul unora care ne fac promisiuni pompoase şi care de fapt nu vor decât puterea. Pentru ei, nu pentru noi.
Între timp, românii aşteaptă. Ce? Orice... un semn că ziua de mâine poate aduce măcar speranţă, dacă nu certitudine, privind un trai decent. Am renunţat la gândul că vom trăi bine. La cum evoluează lucrurile, am fi mulţumiţi să putem trăi. Din păcate, fiecare zi e un chin. Îl ascultam acum două zile pe un celebru psiholog care ne sfătuia ca în această perioadă agitată să ne cruţăm energia şi să nu ne consumăm pentru toate nimicurile, să gândim pozitiv şi să ne preocupăm doar de noi şi de cei dragi nouă. E atât de uşor să dai sfaturi desprinse din cărţi... Mai greu e cu viaţa reală. Când vezi că petreci zilnic 10-12 ore la serviciu şi nu eşti plătit decât dacă dai angajatorul în judecată, că mergi acasă istovit şi nu ai bani să cumperi pâinea de zi cu zi şi facturile se adună teancuri, că a doua zi mergi iar la serviciu, dar pe jos, pentru că nu ai nici măcar un leu amărât pentru bilet, parcă nu prea îţi mai vine să trăieşti.
