Paradisurile fiscale: „Who's Who” în Europa

Europa nu este deloc uşă de biserică în scandalul recent izbucnit al serviciilor fiscale ocolite. În inima Uniunii Europene sau în colţuri uitate situate la marginea spaţiului comunitar există mici ferestre anume întredeschise pentru a veni în folosul celor ce fug de plata taxelor şi impozitelor.

Organizaţia Tax Justice Network atrage atenţia că paradisurile fiscale nu cresc doar la umbra palmierilor ci în orice loc din lume care îşi propune să absoarbă afaceri oferind infrastructură politică stabilă unor persoane sau firme interesate să se sustragă regulilor, legilor şi reglementărilor altor entităţi statale. Europa are ea însăşi asemenea ferestre.

Statul pitic din Pirinei este independent şi nu face parte din Uniunea Europeană, dar oferă spaniolilor şi francezilor oportunitatea depunerilor acoperite de sfinţenia secretului bancar. Atractivitatea rezidă din faptul că Andorra nu impozitează veniturile, moştenirile sau capitalul. Vecinii spanioli şi francezi pot veni la băncile andorreze cu bani gheaţă în buzunar. La plecare, clientul băncii mai are şi avantajul că poate tanca ieftin - şi dacă e şi fumător, nici ţigările nu se ridică la preţurile din UE.

Republica Federală are o problemă serioasă cu transparenţa depunerilor de capital făcute de investitori străini. În plus, străinii nu sunt plătesc impozit pe dobânzi, spre deosebire de cetăţenii germani, fiscalizaţi până la ultimul bănuţ. Nici informaţiile despre profiturile înregistrate de cetăţenii străini nu părăsesc Germania decât în cazul unor mandate de urmărire pentru acte penale. Altfel, conturile germane ale unor cetăţeni străini se bucură de un grad relevant de anonimitate. Tax Justice Network consideră Germania ca fiind printre primii zece aprigi păstrători ai secretului bancar din lume.

London City este cea mai mare placă turnantă a păcatelor fiscale din Uniunea Europeană. Este mama tututror oazelor fiscale. Din toate colţurile Commonwealthului, sume mari de bani se scurg către capitală, de unde sunt plasate pe Insulele Canalului (Guernsey, Jersey şi Sark) sau Isle of Man, şi transferate, apoi, în Caraibe, pe Cayman, de exemplu sau chiar în Europa, anume, în Gibraltar. O simplă căutare pe internet după sintagma cheie "shell company" ("firmă cu sediul într-o cutie poştală") descoperă cât de multe astfel de societăţi comerciale există la Londra şi câte oferte dubioase vin din capitala Regatului Unit.

Strâmtoarea ce desparte sau leagă Europa de Africa este un ofertant generos de cutii poştale în care încap fonduri întregi de investiţii. Acestea din urmă sunt constituite în baza secretului acţionariatului, astfel că se poate spune că nici măcar nu mai dispun de adevăraţi proprietari. Gibraltar este deosebit de atractiv pentru cei ce urmăresc să spele bani, sume mari reintrând pe această poartă în circuitul financiar oficial. Legislaţia liberală şi taxele minimale au atras şi numeroase firme de jocuri de noroc.

Google, Apple şi Amazon: nici marile concerne nu se înghesuie la plata impozitelor, astfel că, pentru afacerile din Europa, preferă ofertele avantajoase din Irlanda. Lumea afacerilor numeşte optimizarea fiscală oferită de Dublin "Double Irish". În rezumat, situaţia funcţionază cam aşa: o firmă îşi deschide două subsidiare în Irlanda, aşa numitul "dublu irlandez"; una dintre subsidiare îşi declară de fapt sediul într-o altă oază fiscală. Firma-mamă face afaceri în Europa dar bilanţurile contabile şi încasările rătăcesc între subsidiare. Astfel, o firmă americană stabilită în Irlanda nu mai plăteşte 35% impozit în SUA ci doar 12,5%. Olanda practică un mecanism asemănător dar în Irlanda, legea prevede ca la sediul irlandez să existe angajaţi, ceea ce generează locuri de muncă şi chiar ceva creştere economică.

Insula situată undeva între Anglia, Scoţia şi Irlanda tratează impozitele ca pe un detaliu ignorabil: moştenirile şi capitalul nu sunt deloc taxate iar cota maximă a impozitului pe venit este de 20%. Companiile nu sunt deloc impozitate. Insula este cunoscută drept ascunzişul preferat de milionarii britanici.

Jersey, Guernsey şi Sark sunt patria a sute de instituţii financiare şi de asigurări, atrase de impozitele mici şi simplitatea legislaţiei. Jersey, care oferă o largă paletă de servicii şi dispune de o înfloritoare industrie bancară, "acumulează cea mai mare densitate de mizerii şi abuzuri financiare", comentează Markus Meinzer, de la Tax Justice Network. Guernsey este laboratorul care aduce inovaţii: recent a intordus aşa numitele "protected self company", o operaţiune de fragmentare a unei firme în divizii între care funcţionează tot felul de paravane legale, chiar dacă, în acte, apare un singur antreprenor. Sark este mai puţin spectaculoasă decât celelalte două însă The Guardian remarca, recent, că fiecăruia dintre cei 600 de locuitori îi revin 24 de insule.

Ducatul de la graniţa franco-germană concurează cu Londra în materie de placă turnantă a industriei financiare, centrul european al comerţului cu bonduri şi al fondurilor de investiţii. De cadrul fiscal avantajos profită depunătorii din circa 150 de bănci, 40 dintre acestea fiind, de fapt, bănci germane. Marele avantaj este faptul că Marele Ducat este membru al UE şi permite comunitarilor o relocare fără nici un fel de impediment. De aici pot fi operate afaceri de tip "cutie poştală". Afacerile merg aşa de bine încât venitul pe cap de luxemburghez este dublu faţă de media europeană. Iar băncilor, Marele Ducat trebuie să le mulţumească pentru 40% din întregul său PIB.

Deşi era cunoscut statutul de oază fiscală al Liechtensteinului, ţara din Alpi părea să deveină "nefrecventabilă" în 2008, când autorităţile de la Berlin au intrat în posesia unui CD cu informaţii despre "păcătoşii" financiari germani. Acordul bilateral convenit de acele ţări după acest incident are efecte reduse, de vreme ce schimbul de informaţii se produce numai atunci când există, în cazuri individuale, probe concrete. Până în 2009, Liechtenstein a figurat pe "lista neagră" a paradisurilor fiscale redactată de OECD.

Aşa cum Luxemburgul atrage investitorii privaţi, Olanda este interesantă pentru marile companii, obligate la taxe şi impozite extrem de mici, prin aşa-zisul "Dutch Sandwich". În plus, dobânzile sunt taxate avantajos. Nefiind clasificată drept oază fiscală, Olanda nu are legislaţie de protecţie împotriva unor asemenea practici. Procedeul "Dutch Sandwich" constă în deschiderea unei subsidiare olandeze a firmei mamă, prin care se derulează afacerea la nivelul întregii Europe.

Oficial, în Elveţia nu mai există conturi bancare numerotate; dar secretul bancar rămânând strict, sume mari de bani din străinătate continuă să vină în Þara Cantoanelor. "Poate că nu e mereu simplu să îţi muţi banii în Elveţia - dar dacă i-ai adus aici, poţi fi sigur că nimeni din afară mai poate ajunge la ei", explică Meinzer.

Insula din Atlantic aparţine, de fapt, Portugaliei dar financiar oferă nenumărate avantaje şi oferte, uneori atât de bune încât şi firme elveţiene cum este Swatch au preferat, mult timp, să-şi deruleze afacerile prin Madeira. Încetul cu încetul, însă, Uniunea Europeană reuşeşte să schimbe regulile jocului şi să ridice nivelul taxelor şi impozitelor.

Alături de Cipru, Malta este sediul multora dintre marile afaceri europene. Nu doar impozitele mici conving firme, inclusiv multe companii germane. Impozitul corporatist este de 35% dar firmele au dreptul să recupereze mare parte din taxele plătite, astfel că, la final, costurile sunt mai mici decât în alte ţări.

Principatul Monaco este încă patria celor bogaţi şi frumoşi, atraşi de valoarea zero a impozitelor pe venit sau moştenire. În schimb, firmele sunt obligate să plătească impozit corporatist de 33%. Franţa pare interesată ca statutul Monaco-ului să rămână neschimbat.

Investitorii din spaţiul germanofon dar nu numai sunt foarte atraşi de secretul bancar austriac. Această absenţă a transparenţei a atras de-a lungul deceniilor şi multe din averile dictatorilor arabi.

Insula mediteraneană este un bun exemplu al dependenţei unei ţări faţă de modele de afaceri dubioase - la care, însă, va trebui să renunţe, după ce a primit un colac european de salvare. În special fostele republici sovietice au fost interesate de sistemul cipriot. Investiţii ruseşti traversau cutii poştale cipriote înainte de a reveni în Rusia. Scopul era ocolirea fiscului rusesc.