Copilul minor locuieşte la părinţii săi, astfel cum prevede art.496 Cod civil. În situaţia în care părinţii nu locuiesc împreună, aceştia stabilesc, de comun acord, locuinţa copilului. Instanţa de tutelă va hotărî cu privire la locuinţa copilului în cazul în care există neînţelegeri între părinţi, ţinând cont de concluziile raportului de anchetă psiho-socială şi ascultând părinţii şi copilul care a împlinit vârsta de 10 ani.
La stabilirea locuinţei copilului trebuie avut în vedere interesului superior al copilului, întrucât orice măsură privitoare la acesta trebuie să fie luată cu respectarea principiului prevăzut de art.263 Cod civil.
Stabilirea locuinţei minorului la unul dintre părinţi nu presupune o răcire a relaţiei cu celălalt părinte, ci dimpotrivă, ,,Părintele la care copilul nu locuieşte în mod statornic are dreptul de a avea legături personale cu minorul, la locuinţa acestuia”, potrivit art. 496 alin.(5) Cod civil. Importanţa legăturii dintre copil şi părintele la care acesta nu are stabilită locuinţa este subliniată de numeroase articole din Codul civil şi din Legea nr. 272/2004 Republicată privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului. De altfel, şi art.401 Cod civil prevede că ,,părintele, sau după caz, părinţii separaţi de copilul lor au dreptul de a avea legături personale cu acesta”. În plus, Legea nr. 272/2004 prevede la art.17, 18 şi 20 condiţiile exercitării relaţiilor personale ale copilului cu celălalt părinte, precum şi obligaţia părintelui la care copilul locuieşte de a sprijini menţinerea relaţiilor personale ale copilului cu celălalt părinte.
Locuinţa minorului la unul dintre părinţi va fi stabilită de către instanţă şi în cazul divorţului atunci când, potrivit art. 400 alin.(1) Cod civil ,,În lipsa înţelegerii dintre părinţi sau dacă aceasta este contrară interesului superior al copilului, instanţa de tutelă stabileşte, odată cu pronunţarea divorţului, locuinţa copilului minor la părintele cu care locuieşte în mod statornic.” Mai departe, alin.(2) al aceluiaşi articol prevede că instanţa va ţine cont de interesul superior al copilului atunci când va decide cu privire la locuinţa copilului în situaţia în care acesta a locuit cu ambii părinţi până la divorţ. Doar în situaţii excepţionale instanţa poate stabili locuinţa copilului după divorţ la bunici sau alte rude ori persoane.
Criteriile generale pe care le are în vedere instanţa de tutelă în aplicarea principiului interesului superior al copilului atunci când dispune cu privire la stabilirea locuinţei minorului sunt: nevoile de dezvoltare fizică, psihologică, de educaţie şi sănătate, de securitate şi stabilitate şi apartenenţă la o familie, opinia copilului, în funcţie de vârsta şi gradul de maturitate, istoricul copilului, având în vedere, situaţiile de abuz, neglijare, exploatare sau orice altă formă de violenţă asupra copilului, precum şi potenţialele situaţii de risc care pot interveni în viitor, capacitatea părinţilor sau a persoanelor care urmează să se ocupe de creşterea şi îngrijirea copilului de a răspunde nevoilor concrete ale acestuia, menţinerea relaţiilor personale cu persoanele faţă de care copilul a dezvoltat relaţii de ataşament. În afară de criteriile generale susmenţionate există şi câteva criterii speciale, prevăzute de art. 21 alin. (1) din Legea nr. 272/2004: disponibilitatea fiecărui părinte de a-l implica pe celălalt părinte în deciziile legate de copii şi de a respecta drepturile părinteşti ale acestuia din urmă, disponibilitatea fiecăruia dintre părinţi de a permite celuilalt menţinerea relaţiilor personale, situaţia locativă din ultimii 3 ani a fiecărui părinte, istoricul cu privire la violenţa părinţilor asupra copilului sau asupra altor persoane, precum şi distanţa dintre locuinţa fiecărui părinte şi instituţia care oferă educaţie.
Andreea Fleşter - colaborator al C.I.Av. ,,Tănase Ioan Mihai”
