Zilnic, fiecare dintre noi are de-a face cu o substanţă letală, poate chiar cea mai periculoasă de pe faţa Pământului. Este o armă de distrugere în masă, iar mulţi oameni păstrează pe mâini sau sub unghii urmele ei. Numai în ultimii 10 ani a făcut mai multe victime decât toate războaiele ce au avut loc de la Al Doilea Război Mondial, până azi. Mai mult, în viitoarele 4 ore va omorî un număr de copii echivalent cu numărul de victime ce s-ar produce dacă două avioane de pasageri, de dimensiuni mari, s-ar prăbuşi. Nu vorbim de antrax, plutoniu sau uraniu, ci despre fecalele umane.
Ştim deja că despre astfel de subiecte nu se discută, dar tocmai aceasta este problema: ţările dezvoltate nu consideră politicos să aducă în discuţie subiecte privind fecalele în timp ce un sfert din oamenii de pe Glob nu beneficiază încă de toaletă.
Cu toate acestea, există oameni care nu doar că discută despre acest subiect, dar îl şi cercetează. Cu ceva timp în urmă, jurnalista britanică Rose George a realizat o cercetare în lume, pe baza căreia explică pe larg problemele lumii legate de fecale începând de la faptul că un sigur gram de fecale poate conţine „10 milioane de viruşi, un milion de bacterii, o mie de chisturi parazite şi o sută de ouă de viermi”. Nu e de mirare că ingerarea accidentală a unui astfel de „cocktail” produce 80% din totalul bolilor de pe Pământ.
De ce este atât de important să vorbim despre fecale?
Pentru că modul actual în care oamenii din ţările dezvoltate „scapă” de ele a început să prindă rădăcini abia prin secolul XIX şi mai ales, pentru că până atunci murdăria dăinuia pe stradă fără să deranjeze prea mult populaţia care nu conştientiza pericolul la care se expunea.
Ca să ne dăm seama ce înseamnă lipsa canalizării şi a toaletelor în ţările slab dezvoltate, putem analiza schimbarea pe care a adus-o salubrizarea în Marea Britanie a secolului XIX. Înainte ca toaletele, canalizarea şi spălatul pe mâini cu săpun să devină o normalitate, unul din doi copii mureau în Anglia. După ce s-a putut permite accesul general la aceste facilităţi, mortalitatea infantilă a scăzut cu o cincime, înregistrându-se cea mai mare reducere a mortalităţii infantile din Regat. Aşadar, lipsa closetului condamnă un sfert din populaţia lumii la boli şi suferinţă. Înainte ca în Anglia să se realizeze canalizarea, oamenii îşi aruncau pe geam conţinutul vaselor de toaletă. Legat de acest obicei a apărut o teorie care sugerează că tocurile au apărut tocmai din cauza faptului că străzile erau pline de fecale, murdărind pantofii trecătorilor. Nici alte state europene nu stăteau mai bine la acest capitol. La Versailles, se spune că grădinarii plantaseră gărduiri vii înalte special pentru a reda intimitatea necesară pentru realizarea nevoilor. Turneau de la Moraundiere, un scriitor al secolului XVIII a descris „peisajul” de la Versailles, din timpul lui Ludovic al XV, declarând că aici se află „bazinul tuturor ororilor umane - pasajele, grădinile, coridoarele, toate sunt pline de urină şi materie fecală”. La începutul secolului XIX, populaţia Londrei s-a dublat rapid, iar cantitatea de fecale a devenit insuportabilă. Când costul unei haznale a devenit echivalent cu banii câştigaţi în două zile de muncă, londonezii şi-au permis acest „lux”. Însă toată murdăria din aceste haznale era scursă în Tamisa, care în scurt timp s-a transformat într-un fluviu de fecale. Ca urmare a acestui lucru, până în 1848 holera omora 14.000 de oameni pe an, pentru ca apoi, 10 ani mai târziu, să vină The Great Stink (Marea Putoare), adică vara din 1859, când mirosul fecalelor umane a devenit de nesuportat. Soluţia a venit din partea lui Joseph Bazalgette, cel care a pus bazele sistemului de canalizare.
Progresul realizat după apariţia sistemelor de salubrizare, în Europa, a fost atât de mare încât geneticianul Gary Ruvkun, de la Universitatea Harvard, consideră că toaleta este cea mai mare variabilă de care depinde creşterea speranţei de viaţă. Potrivit specialiştilor, salubrizarea modernă a adăugat 20 de ani la speranţa de viaţă a oamenilor şi în plus a redus cu mult cheltuielile guvernelor.
Potrivit lui Rose George, patru din 10 oameni nu au acces la latrine, toalete sau găleţi. Ei defechează în pădure sau în zone înverzite, mărginaşe, unde pot avea un minim de intimitate. Unii, fac nevoile în pungi de plastic pe care apoi la aruncă pe aleile întunecoase sau slab circulate. De pe urma acestui lucru, cel mai mult au de suferit copiii căci diareea (care în 90% din cazuri este cauzată de apa şi alimentele contaminate cu fecale) omoară la fiecare 15 secunde un copil. Holera şi febra tifoidă omoară atât de mulţi copii încât Rose George scria că numărul de victime echivalează cu „numărul de victime ce ar apărea dacă la fiecare 4 ore s-ar prăbuşi două avioane mari de pasageri”. Holera este o boală ce se răspândeşte prin intermediul apei contaminate cu fecale. Ea provoacă diaree severă şi deshidratare. Netratată, ea poate fi fatală într-o perioadă scurtă de timp. Victimele holerei care nu au acces la apă potabilă sau nu îşi pot cumpăra săruri de rehidratare pentru a se trata, experimentează rapid crampe musculare şi dureri de stomac greu de suportat, din cauza pierderii rapide de săruri precum cele de sodiu, clorură şi de potasiu. În câteva ore, ei pierd 30% din greutatea corpului, apoi pielea lor va căpăta o nuanţă albăstruie, ochii le vor deveni tulburi şi vor muri.
Lipsa toaletelor în şcolile din Africa de Sud, sau mizeria insuportabilă din cele existente îi determină pe elevi să parcurgă distanţe lungi în căutarea unei toalete în apropierea şcolii. De cele mai multe ori astfel de toalete se găsesc în baruri, acolo unde copii se opresc să bea ceva şi nu se mai întorc la curs. Alţii care rămân la cursuri şi se abţin refolosind toaleta şcolii (din motivele menţionate mai sus) îşi pierd din concentrare. Imaginaţi-vă că mergeţi cu maşina pe un drum unde nu puteţi opri pentru a vă face nevoile. Lipsa de concentrare, nervozitatea şi agitaţia apare imediat. la fel se întâmplă şi cu aceşti copii. UNICEF estimează că una din trei fete din Africa Subsahariană nu vine la şcoală în perioada menstruaţiei, sau chiar renunţă de tot la cursuri când începe această nouă etapă a vieţii. Motivul pare să fie şi de această dată lipsa toaletelor.
În Tanzania, India şi Bangladesh s-a constatat că după echiparea şcolilor cu latrine decente, numărul copiilor înscrişi la cursuri a crescut cu 15%.
Toate aceste probleme se produc din cauza lipsei igienei, a toaletei şi a canalizărilor şi nu în ultimul rând, ca urmare a ignoranţei. Nu numai că nu vorbim despre fecale şi problemele produse de lipsa toaletelor, dar nici măcar nu avem cuvinte neutre, care să nu fie considerate jignitoare sau nepoliticoase şi care să descrie acest lucru pe care majoritatea oamenilor îl produc cel puţin o dată pe zi. Aceste sensibilităţi culturale explică de ce producătorii de hârtie igienică folosesc în reclamele lor pisici, fulgi şi perle.
În medie, un om petrece cam trei ani din viaţă la toaletă (un american consumă aproximativ 57 de bucăţi de hârtie igienică pe zi). În ciuda acestor date referitoare la o activitate banală, continuăm să ne ferim să discutăm despre fecale. Însă, chiar dacă noi tragem apa, ne spălăm pe mâini şi mergem mai departe, problema fecalelor nu dispare. Aproape 90% din excrementele umane ajung în oceane, unde au început să apară zone moarte în care vietăţile au fost distruse de microbii noştri. Restul de 10% ne poate infesta sursele de apă din apropierea caselor. De exemplu, în 1993, 400.000 de oameni din Milwaukee, un oraş din Wisconsin, au fost infestaţi cu Cryptosporidium, un parazit care cauza diaree. Dintre aceştia, aproximativ 400 au murit. În urma cercetărilor s-a constatat că deşeurile umane tratate (parţial, doar împotriva unora dintre toxine) se scurgeau în Lacul Michigan pe la un capăt, în timp ce pe la alt capăt, se extrăgea apă pentru consum.
În căutarea ei pentru o potenţială soluţie privind problema excrementelor umane, R. George a descoperit că în China, fecalele sunt transformate în biocombustibil şi utilizat în căminele din zona rurală. Mai bine de 15 milioane de case din zona rurală, din China, sunt alimentate cu biogaz: un bazin de fermentare în care oamenii îşi golesc vasul de toaletă. Materia organică fermentează şi emite un gaz care poate fi convertit în electricitate, dar care poate fi utilizat şi pentru sobe. Problema este că sistemul are o limită: în lipsa deşeurilor animale, dispozitivul nu funcţionează pentru mult timp.
În lume se discută posibilitatea de a folosi excrementele umane ca fertilizator. Unele firme din Statele Unite au creat „biosolids”, resturile care rămân în urma tratării apelor. Însă în 1975, preşedintele departamentului pentru analizarea deşeurilor periculoase, din cadrul Environmental Protection Agency, a ajuns la următoarea concluzia că transformarea deşeurilor umane în fertilizator este „cel mai eficient mijloc de injectare a substanţelor toxice direct în corpul uman”. În absenţa unei neînţelegeri între oamenii de ştiinţă, subiectul continuă să fie dezbătut. Din această cauză, folosirea fecalelor ca îngrăşământ este interzisă aproape în toată Europa.
Între timp, nevoia de a găsi o soluţie pentru cantitatea mare de fecale este din ce în ce mai evidentă. Sistemul sanitar occidental este departe de a fi unul perfect, folosind cantităţi extrem de mare apă şi energie electrică, două resurse extrem de importante. A devenit deja un clişeu să spunem că viitoarele războaie se vor purta pentru apă, însă acesta pare să fie adevărul. Sistemul sanitar actual tratează apa pentru a o face potabilă, iar apoi mare parte din ea o îmbibă cu murdării, doar pentru ca ulterior să reinvestească iar bani pentru a o curăţa. Un metru cub de apă cu deşeuri poate polua 10 metri cubi de apă curată. În acelaşi timp o staţie de epurare foloseşte până la 11,5 waţi pe cap de locuitor.
Aşadar, avem nevoie de o alternativă la sistemul actual prin care fecalele ajung în apă. Dar care să fie aceasta? În ultimul timp, ecologiştii au propus schimbarea toaletelor actuale şi a scurgerilor astfel încât să separăm scurgerea pentru urină de cea pentru excremente. Deşi poate fi greu de crezut, urina contaminează apa mai sever decât excrementele. Dacă cele două tipuri de resturi umane ar intra în două sisteme separate, am putea reduce consumul de apă cu aproximativ 80%.
Schimbarea mentalităţii colectiv cu privire la cultură şi fecale s-ar putea produce curând. Dacă stăm să ne gândim, acum trei generaţii, mulţi oameni găseau respingătoare ideea de a avea o baie în casă, alături de bucătărie. Şi cu toate acestea, în doar câţiva zeci de ani, schimbarea s-a produs, iar acum baia în casă este o normalitate. În curând, vom găsi soluţii pentru a preveni un eventual dezastru ecologic produs de fecale. Până atunci, cel mai bun lucru pe care putem să îl facem este să scoatem cuvintele „toaletă” şi „fecale” din categoria cuvintelor tabu şi a ruşinii. Cu atât de multe informaţii la îndemână nu mai avem ca scuză ignoranţa, aşa cum au avut-o alte generaţii înaintea noastră, prin urmare nu ne permitem doar să tragem apa şi să mergem mai departe.
