Uriaşe insule de gunoaie plutesc în oceanele lumii, groteşti reprezentări a ceea ce înseamnă civilizaţia hiperconsumistă a momentului actual. În fiecare an, sute de gropi de gunoi, cu suprafeţe de zeci de hectare, se închid, pline până la refuz, deschizându-se, în locul lor, altele care să primească şi să ascundă prisosul de deşeuri generat de o omenire ce creşte şi se dezvoltă dezlănţuit. Cumpărăm mereu, aruncăm mereu, iar în tot acest timp, preţurile cresc şi cresc. Vom mai ieşi vreodată din ciclul cumpără-foloseşte-aruncă, la care părem condamnaţi până când cercul infernal se va prăbuşi, strivit de propria sa creştere nemăsurată? Putem ieşi, ne spun experţii, dacă întoarcem ideea de ciclu în folosul nostru, îndreptându-ne spre un nou concept, spre o nouă formulă de viaţă: economia circulară.
Prin contrast, economia de azi, cea în care trăim cu toţii, este, în mare măsură, una de tip linear: sunt exploatate resurse naturale non-regenerabile, pentru a extrage materii prime, din care se obţin produse finite, pe care noi le folosim cât le folosim şi apoi le aruncăm, irosind astfel preţioasele materiale integrate în ele, preţioasa energie utilizată pentru obţinerea lor şi la fel de preţioasa muncă omenească pe care o presupune fabricarea acelor obiecte. Iar odată aruncate, ele ajung să genereze o nouă problemă, pentru a cărei rezolvare e nevoie de alte materii prime, de alte cantităţi de energie, de altă muncă...
Undeva, înainte de partea cu aruncatul la gunoi, ar trebui să intervină altceva - o acţiune care să schimbe destinaţia deşeurilor, ducându-le spre o nouă menire: deşeurile unui proces de fabricaţie să devină materii prime pentru un altul. Cu alte cuvinte, am avea de-a face cu o reciclare super-optimizată.
Reciclarea, ca un concept teoretic şi chiar ca activitate practică există, desigur, dar e jalnic cât de puţin se face, din ceea ce s-ar putea face. În teorie, când vom atinge valoarea de 100%, vom trăi în mult-visata economie circulară.
Pare o idee nouă şi îndrăzneaţă, dar, de fapt, multe gospodării individuale rurale trăiau încă, până acum vreo 100 de ani, într-o economie circulară aproape fără fisură. Nu se arunca aproape nimic, noţiunea de deşeuri în sensul de azi mai că nu exista. Fiecare rest de „ceva” era folosit. Hainele vechi deveneau cârpe de şters ori se ţeseau din ele preşuri; hârtiilor li se găseau fel de fel de întrebuinţări (de la astuparea borcanelor la acoperirea ferestrelor, de la împachetarea a tot soiul de mărunţişuri până la aprinsul focului), cojile de legume aruncate în grădină deveneau hrană pentru păsările de curte şi, în cele din urmă, descompunându-se, se prefăceau în compost (îngrăşământ vegetal) şi fiece bucăţică de lemn rămasă fără rost tot îşi găsea unul, era utilizată până la ultima posibilitate, măcar pentru foc. Cea mai mare parte a materialelor folosite pe vremea aceea erau biodegradabile, astfel încât, în cele din urmă, cam totul se întorcea în natură, fără a-i face rău - un cerc aproape perfect.
Apoi, a venit era materialelor plastice... Fără a nega în niciun fel însemnătatea lor în cultura tehnologică de azi, nu putem să nu vorbim despre latura lor întunecată: felul în care se acumulează în natură, dăinuind cu mileniile (nu ştim exact cât, căci trăim cu ele de prea puţină vreme), fărâmându-se treptat în fragmente din ce în ce mai mici, dar fără să dispară vreodată cu totul.
Şi, după plastic, a venit era consumismului - şi el cu două feţe: mulţi oameni au ajuns să aibă ceea ce părinţii lor nici nu visaseră, procurându-şi ieftin şi repede mii de lucruri (folositoare sau nu), trăind în confort, dar plătind un preţ uriaş de care - şi asta e cu adevărat groaznic - mulţi nici nu-şi dau seama.
Preţul pe care toţi îl plătim este reprezentat, pe de o parte, de banii tot mai mulţi pe care îi dăm ca să trăim la un nivel acceptabil de confort, iar pe de altă parte, de impactul ambiental, cu observaţia că tot ceea ce aruncăm în mediu, intoxicându-l, tot noi reînghiţim, mai devreme sau mai târziu, eventual sub o altă formă, dar tot nocivă.
Aici intervine conceptul de economie circulară. Într-o proiecţie ideală, asta ar însemna să recreăm, la scară globală, stilul "fără gunoi" al gospodăriei rurale de acum un veac. Dar ceea ce era uşor la scară mică şi într-o lume dominată de biodegradabil, devine o provocare colosală în lumea de azi.
E posibil?
Întâi de toate, e necesar. Şi atunci când vom realiza, cu adevărat, cât e de necesar, dar şi cât de util, vom găsi energia şi mijloacele de a pune lucrurile pe roate.
Un raport amplu, realizat cu participarea a peste 50 de experţi şi care a luat în calcul scenariile adoptării unei economii circulare pentru ţările Uniunii Europene, estimează că, în cazul adoptării unei asemenea abordări la un nivel avansat, economiile în ceea ce priveşte costurile materialelor ar fi de 520-630 de miliarde dolari (!), cifre impresionante şi care ar merita eforturile concertate ale tuturor ţărilor UE. Chiar şi economiile realizate în perioada de tranziţie la o economie circulară ar fi considerabile - între 320 şi 380 miliarde USD, estimează acelaşi raport, asta în condiţiile în care n-au fost luate în considerare decât o parte dintre sectoarele de producţie din UE. La nivelul întregii industrii comunitare, ar putea fi realizate economii uriaşe ale costurilor legate de materiile prime.
Economia circulară se bazează pe câteva principii simple (în teorie):
1. Eliminarea deşeurilor... încă din faza de proiectare. Cu alte cuvinte, un produs trebuie să fie astfel proiectat şi optimizat încât, încă de la proiectare, să se prevadă viitoarea utilizare a materialelor conţinute în el, la sfârşitul ciclului său de utilizare pentru scopul iniţial. Produsele trebuie gândite special pentru a include un ciclu de dezasamblare şi reutilizare. În momentul când vom putea face asta cu majoritatea produselor, vom fi foarte aproape de o adevărată economie circulară.
În acest spirit, ceea ce autorii studiului numesc design-ul circular presupune alegerea atentă a materialelor utilizate (nu pe unicul criteriu al costului), standardizarea şi modularizarea avansată, proiectarea unor obiecte ce pot fi dezasamblate cu uşurinţă...
2. O astfel de abordare impune o distincţie clară între componentele consumabile şi cele durabile din alcătuirea unui produs. În economia circulară, consumabilele sunt realizate din ingrediente de origine biologică, non-toxice (dacă nu chiar utile mediului) şi care, astfel, la sfârşitul unui ciclu de utilizare, pot fi înapoiate naturii fără consecinţe negative pentru mediul înconjurător. Părţile durabile, în schimb, precum componentele din plastic şi metal, sunt din start destinate reutilizării.
3. Energia necesară desfăşurării tuturor acestor cicluri de fabricare- recuperare-reutilizare trebuie să provină din surse regenerabile, reducând astfel dependenţa de combustibilii fosili şi vulnerabilitatea la şocuri economice de genul celor generate de o creştere subită a preţului petrolului.
Ce e bun pentru mediu, e bun şi pentru economie
Dincolo de evidentele beneficii asociate cu sănătatea mediului înconjurător (şi cu sănătatea oamenilor, până la urmă), trecerea la economia circulară reprezintă o uriaşă oportunitate pentru afaceri, un beneficiu major pentru economiile statelor lumii.
Dacă secolul XX a fost marcat de o scădere, în ansamblu, a preţurilor, determinată de eficientizarea producţiei de masă, prin accesul la noi tehnologii, secolul XXI oferă o cu totul altă perspectivă: creşterea preţurilor la nivel global, alimentată de creşterea preţului resurselor şi de o cerere tot mai mare de produse şi servicii din partea unei clase de mijloc aflate în plină ascensiune. Totul e cu dus şi-ntors: ieşirea din starea de sărăcie a unui mare număr de locuitori ai ţărilor în curs de dezvoltare este, fără îndoială, un lucru bun, dar creşterea nivelului de trai vine la pachet cu o sporire a cererii de bunuri, care se traduce printr-o sporire masivă a cererii de resurse necesare pentru obţinerea acestor bunuri.
Până în anul 2030, se preconizează că 3 miliarde de noi membri ai clasei de mijloc îşi vor face intrarea pe piaţa produselor şi a serviciilor, generând o creştere enormă a cererii.
Decurg de aici câteva concluzii logice şi de bun-simţ: de pildă, pentru a beneficia de economiile în costurile materialelor, e clar că firmele trebuie să îşi mărească în mod considerabil rata de colectare a produselor uzate şi de reutilizare a componentelor lor.
Iar aici e de muncă, nu glumă. Cu excepţia industriei constructoare de maşini, prea puţine industrii reuşesc să atingă o rată de colectare de 25%, ceea ce înseamnă că peste trei sferturi din ceea ce produc aceste industrii ajunge la gunoi.
Tranziţia spre independenţă
Ceea ce este important - şi ar trebui să încurajeze trecerea omenirii la economia circulară - este faptul că un astfel de climat ar fi benefic afacerilor. De ce? Pentru că ar face lucrurile mai uşor de prevăzut şi de planificat. A avea acces la energie regenerabilă în locul celei din combustibili fosili, la materiale recuperate din propria ogradă în locul celor importate ar însemna eliberarea din hăţişul problemelor generate de volatilitatea preţurilor, cum numesc economiştii fluctuaţiile uneori bruşte, imprevizibile şi cu atât mai nocive ale preţurilor unor resurse, un exemplu foarte bun fiind petrolul.
Scumpirea lui poate surveni oricând, adesea pe fondul unor evenimente politice care pot evolua rapid şi duce la o urcare a preţului barilului de petrol pe pieţele internaţionale. Şi atunci, totul se dă peste cap în timp scurt: creşte preţul benzinei şi al motorinei, deci se scumpeşte transportul unor produse sau materii prime folosite pentru obţinerea lor, deci se scumpesc produsele respective etc. Iar ţinând seama de cât de multe produse se fabrică azi pornind de la derivaţi ai petrolului, multe alte scenarii de acest gen sunt posibile atunci când această resursă - de care lumea noastră e practic dependentă în momentul de faţă - suferă variaţii de preţ.
Un alt exemplu sunt aşa-numitele metale ale pământurilor rare (sau elemente ale pământurilor rare - "pământuri" având aici sensul de minereuri). Acestea sunt elemente chimice (17 la număr) precum ceriul, ytriul, europiul, gadoliniul, yterbiul şi altele, foarte necesare în procese industriale complexe, reprezentative pentru lumea modernă: fabricarea laserelor, a magneţilor, a automobilelor-hibrid, catalizarea proceselor de rafinare a petrolului etc. Cele mai mari cantităţi de asemenea metale rare sunt exportate azi de China, care produce 97% din cantitatea totală extrasă la nivel mondial. Practic, o lume întreagă depinde de exporturile chineze, în condiţiile în care surse alternative (mine de asemenea elemente din Australia, Brazilia, Canada, Africa de Sud, Groenlanda, SUA) au încetat să mai fie exploatate atunci când China, în anii 1990, a făcut preţurile să scadă prin exporturile sale ieftine. Iată însă că, mai nou, China a hotărât să îşi reducă exporturile de metale rare, cu scopul declarat de a feri zăcămintele de supraexploatare şi a conserva aceste resurse preţioase. În asemenea condiţii, analiştii economici prevăd în curând o criză a acestor elemente la nivel global, căci redeschiderea unor mine în alte ţări ale lumii ia timp, iar de elementele respective e nevoie acum. Or, într-o economie circulară, recuperarea acestor valoroase metale din produsele uzate ar reprezenta o plasă de siguranţă, suplinind, măcar parţial, insuficienţa importurilor şi ferind de criză industriile din ţările importatoare.
Raportul menţionat evidenţiază şi necesitatea macro-acţiunilor necesare pentru trecerea la economia circulară (cooperarea strânsă în plan naţional şi internaţional, abordarea multidisciplinară), dar se şi opreşte asupra unor produse larg consumate în viaţa contemporană, analizând fabricarea şi utilizarea lor, în spiritul economiei circulare, evidenţiind beneficiile acestei abordări. Iată un exemplu: costul fabricării unui telefon mobil din componente recuperate ar putea fi redus cu 50% pe bucată, dacă firmele respective ar fabrica telefoanele, încă de la început, astfel încât să fie mai uşor de dezasamblat, dacă ar îmbunătăţi procesele de recuperare a materialelor şi de reutilizare a lor şi dacă ar oferi stimulente (financiare) pentru returnarea de către utilizator a telefoanelor mobile uzate. (Şi iată cum economia circulară şi-ar întinde beneficiile şi asupra finanţelor personale ale fiecăruia dintre noi.) Iar opinia specialiştilor este fără echivoc: e momentul să trecem la un nou nivel. Să adoptăm atitudinea necesară, să ne optimizăm strădaniile, să nu ne eternizăm în tranziţie, ci s-o accelerăm, fiindcă pierderea de timp = pierdere de bani.
Trecerea la economia circulară trebuie văzută ca o oportunitate economică, o oportunitate pentru afaceri, o cale spre mai bine care oferă şi substanţiale beneficii pe parcursul ei. Evident, e mai uşor de zis decât de făcut dar, odată conştientizat potenţialul colosal unei asemenea schimbări, va merita efortul.
Prin contrast, economia de azi, cea în care trăim cu toţii, este, în mare măsură, una de tip linear: sunt exploatate resurse naturale non-regenerabile, pentru a extrage materii prime, din care se obţin produse finite, pe care noi le folosim cât le folosim şi apoi le aruncăm, irosind astfel preţioasele materiale integrate în ele, preţioasa energie utilizată pentru obţinerea lor şi la fel de preţioasa muncă omenească pe care o presupune fabricarea acelor obiecte. Iar odată aruncate, ele ajung să genereze o nouă problemă, pentru a cărei rezolvare e nevoie de alte materii prime, de alte cantităţi de energie, de altă muncă...
Undeva, înainte de partea cu aruncatul la gunoi, ar trebui să intervină altceva - o acţiune care să schimbe destinaţia deşeurilor, ducându-le spre o nouă menire: deşeurile unui proces de fabricaţie să devină materii prime pentru un altul. Cu alte cuvinte, am avea de-a face cu o reciclare super-optimizată.
Reciclarea, ca un concept teoretic şi chiar ca activitate practică există, desigur, dar e jalnic cât de puţin se face, din ceea ce s-ar putea face. În teorie, când vom atinge valoarea de 100%, vom trăi în mult-visata economie circulară.
Pare o idee nouă şi îndrăzneaţă, dar, de fapt, multe gospodării individuale rurale trăiau încă, până acum vreo 100 de ani, într-o economie circulară aproape fără fisură. Nu se arunca aproape nimic, noţiunea de deşeuri în sensul de azi mai că nu exista. Fiecare rest de „ceva” era folosit. Hainele vechi deveneau cârpe de şters ori se ţeseau din ele preşuri; hârtiilor li se găseau fel de fel de întrebuinţări (de la astuparea borcanelor la acoperirea ferestrelor, de la împachetarea a tot soiul de mărunţişuri până la aprinsul focului), cojile de legume aruncate în grădină deveneau hrană pentru păsările de curte şi, în cele din urmă, descompunându-se, se prefăceau în compost (îngrăşământ vegetal) şi fiece bucăţică de lemn rămasă fără rost tot îşi găsea unul, era utilizată până la ultima posibilitate, măcar pentru foc. Cea mai mare parte a materialelor folosite pe vremea aceea erau biodegradabile, astfel încât, în cele din urmă, cam totul se întorcea în natură, fără a-i face rău - un cerc aproape perfect.
Apoi, a venit era materialelor plastice... Fără a nega în niciun fel însemnătatea lor în cultura tehnologică de azi, nu putem să nu vorbim despre latura lor întunecată: felul în care se acumulează în natură, dăinuind cu mileniile (nu ştim exact cât, căci trăim cu ele de prea puţină vreme), fărâmându-se treptat în fragmente din ce în ce mai mici, dar fără să dispară vreodată cu totul.
Şi, după plastic, a venit era consumismului - şi el cu două feţe: mulţi oameni au ajuns să aibă ceea ce părinţii lor nici nu visaseră, procurându-şi ieftin şi repede mii de lucruri (folositoare sau nu), trăind în confort, dar plătind un preţ uriaş de care - şi asta e cu adevărat groaznic - mulţi nici nu-şi dau seama.
Preţul pe care toţi îl plătim este reprezentat, pe de o parte, de banii tot mai mulţi pe care îi dăm ca să trăim la un nivel acceptabil de confort, iar pe de altă parte, de impactul ambiental, cu observaţia că tot ceea ce aruncăm în mediu, intoxicându-l, tot noi reînghiţim, mai devreme sau mai târziu, eventual sub o altă formă, dar tot nocivă.
Aici intervine conceptul de economie circulară. Într-o proiecţie ideală, asta ar însemna să recreăm, la scară globală, stilul "fără gunoi" al gospodăriei rurale de acum un veac. Dar ceea ce era uşor la scară mică şi într-o lume dominată de biodegradabil, devine o provocare colosală în lumea de azi.
E posibil?
Întâi de toate, e necesar. Şi atunci când vom realiza, cu adevărat, cât e de necesar, dar şi cât de util, vom găsi energia şi mijloacele de a pune lucrurile pe roate.
Un raport amplu, realizat cu participarea a peste 50 de experţi şi care a luat în calcul scenariile adoptării unei economii circulare pentru ţările Uniunii Europene, estimează că, în cazul adoptării unei asemenea abordări la un nivel avansat, economiile în ceea ce priveşte costurile materialelor ar fi de 520-630 de miliarde dolari (!), cifre impresionante şi care ar merita eforturile concertate ale tuturor ţărilor UE. Chiar şi economiile realizate în perioada de tranziţie la o economie circulară ar fi considerabile - între 320 şi 380 miliarde USD, estimează acelaşi raport, asta în condiţiile în care n-au fost luate în considerare decât o parte dintre sectoarele de producţie din UE. La nivelul întregii industrii comunitare, ar putea fi realizate economii uriaşe ale costurilor legate de materiile prime.
Economia circulară se bazează pe câteva principii simple (în teorie):
1. Eliminarea deşeurilor... încă din faza de proiectare. Cu alte cuvinte, un produs trebuie să fie astfel proiectat şi optimizat încât, încă de la proiectare, să se prevadă viitoarea utilizare a materialelor conţinute în el, la sfârşitul ciclului său de utilizare pentru scopul iniţial. Produsele trebuie gândite special pentru a include un ciclu de dezasamblare şi reutilizare. În momentul când vom putea face asta cu majoritatea produselor, vom fi foarte aproape de o adevărată economie circulară.
În acest spirit, ceea ce autorii studiului numesc design-ul circular presupune alegerea atentă a materialelor utilizate (nu pe unicul criteriu al costului), standardizarea şi modularizarea avansată, proiectarea unor obiecte ce pot fi dezasamblate cu uşurinţă...
2. O astfel de abordare impune o distincţie clară între componentele consumabile şi cele durabile din alcătuirea unui produs. În economia circulară, consumabilele sunt realizate din ingrediente de origine biologică, non-toxice (dacă nu chiar utile mediului) şi care, astfel, la sfârşitul unui ciclu de utilizare, pot fi înapoiate naturii fără consecinţe negative pentru mediul înconjurător. Părţile durabile, în schimb, precum componentele din plastic şi metal, sunt din start destinate reutilizării.
3. Energia necesară desfăşurării tuturor acestor cicluri de fabricare- recuperare-reutilizare trebuie să provină din surse regenerabile, reducând astfel dependenţa de combustibilii fosili şi vulnerabilitatea la şocuri economice de genul celor generate de o creştere subită a preţului petrolului.
Ce e bun pentru mediu, e bun şi pentru economie
Dincolo de evidentele beneficii asociate cu sănătatea mediului înconjurător (şi cu sănătatea oamenilor, până la urmă), trecerea la economia circulară reprezintă o uriaşă oportunitate pentru afaceri, un beneficiu major pentru economiile statelor lumii.
Dacă secolul XX a fost marcat de o scădere, în ansamblu, a preţurilor, determinată de eficientizarea producţiei de masă, prin accesul la noi tehnologii, secolul XXI oferă o cu totul altă perspectivă: creşterea preţurilor la nivel global, alimentată de creşterea preţului resurselor şi de o cerere tot mai mare de produse şi servicii din partea unei clase de mijloc aflate în plină ascensiune. Totul e cu dus şi-ntors: ieşirea din starea de sărăcie a unui mare număr de locuitori ai ţărilor în curs de dezvoltare este, fără îndoială, un lucru bun, dar creşterea nivelului de trai vine la pachet cu o sporire a cererii de bunuri, care se traduce printr-o sporire masivă a cererii de resurse necesare pentru obţinerea acestor bunuri.
Până în anul 2030, se preconizează că 3 miliarde de noi membri ai clasei de mijloc îşi vor face intrarea pe piaţa produselor şi a serviciilor, generând o creştere enormă a cererii.
Decurg de aici câteva concluzii logice şi de bun-simţ: de pildă, pentru a beneficia de economiile în costurile materialelor, e clar că firmele trebuie să îşi mărească în mod considerabil rata de colectare a produselor uzate şi de reutilizare a componentelor lor.
Iar aici e de muncă, nu glumă. Cu excepţia industriei constructoare de maşini, prea puţine industrii reuşesc să atingă o rată de colectare de 25%, ceea ce înseamnă că peste trei sferturi din ceea ce produc aceste industrii ajunge la gunoi.
Tranziţia spre independenţă
Ceea ce este important - şi ar trebui să încurajeze trecerea omenirii la economia circulară - este faptul că un astfel de climat ar fi benefic afacerilor. De ce? Pentru că ar face lucrurile mai uşor de prevăzut şi de planificat. A avea acces la energie regenerabilă în locul celei din combustibili fosili, la materiale recuperate din propria ogradă în locul celor importate ar însemna eliberarea din hăţişul problemelor generate de volatilitatea preţurilor, cum numesc economiştii fluctuaţiile uneori bruşte, imprevizibile şi cu atât mai nocive ale preţurilor unor resurse, un exemplu foarte bun fiind petrolul.
Scumpirea lui poate surveni oricând, adesea pe fondul unor evenimente politice care pot evolua rapid şi duce la o urcare a preţului barilului de petrol pe pieţele internaţionale. Şi atunci, totul se dă peste cap în timp scurt: creşte preţul benzinei şi al motorinei, deci se scumpeşte transportul unor produse sau materii prime folosite pentru obţinerea lor, deci se scumpesc produsele respective etc. Iar ţinând seama de cât de multe produse se fabrică azi pornind de la derivaţi ai petrolului, multe alte scenarii de acest gen sunt posibile atunci când această resursă - de care lumea noastră e practic dependentă în momentul de faţă - suferă variaţii de preţ.
Un alt exemplu sunt aşa-numitele metale ale pământurilor rare (sau elemente ale pământurilor rare - "pământuri" având aici sensul de minereuri). Acestea sunt elemente chimice (17 la număr) precum ceriul, ytriul, europiul, gadoliniul, yterbiul şi altele, foarte necesare în procese industriale complexe, reprezentative pentru lumea modernă: fabricarea laserelor, a magneţilor, a automobilelor-hibrid, catalizarea proceselor de rafinare a petrolului etc. Cele mai mari cantităţi de asemenea metale rare sunt exportate azi de China, care produce 97% din cantitatea totală extrasă la nivel mondial. Practic, o lume întreagă depinde de exporturile chineze, în condiţiile în care surse alternative (mine de asemenea elemente din Australia, Brazilia, Canada, Africa de Sud, Groenlanda, SUA) au încetat să mai fie exploatate atunci când China, în anii 1990, a făcut preţurile să scadă prin exporturile sale ieftine. Iată însă că, mai nou, China a hotărât să îşi reducă exporturile de metale rare, cu scopul declarat de a feri zăcămintele de supraexploatare şi a conserva aceste resurse preţioase. În asemenea condiţii, analiştii economici prevăd în curând o criză a acestor elemente la nivel global, căci redeschiderea unor mine în alte ţări ale lumii ia timp, iar de elementele respective e nevoie acum. Or, într-o economie circulară, recuperarea acestor valoroase metale din produsele uzate ar reprezenta o plasă de siguranţă, suplinind, măcar parţial, insuficienţa importurilor şi ferind de criză industriile din ţările importatoare.
Raportul menţionat evidenţiază şi necesitatea macro-acţiunilor necesare pentru trecerea la economia circulară (cooperarea strânsă în plan naţional şi internaţional, abordarea multidisciplinară), dar se şi opreşte asupra unor produse larg consumate în viaţa contemporană, analizând fabricarea şi utilizarea lor, în spiritul economiei circulare, evidenţiind beneficiile acestei abordări. Iată un exemplu: costul fabricării unui telefon mobil din componente recuperate ar putea fi redus cu 50% pe bucată, dacă firmele respective ar fabrica telefoanele, încă de la început, astfel încât să fie mai uşor de dezasamblat, dacă ar îmbunătăţi procesele de recuperare a materialelor şi de reutilizare a lor şi dacă ar oferi stimulente (financiare) pentru returnarea de către utilizator a telefoanelor mobile uzate. (Şi iată cum economia circulară şi-ar întinde beneficiile şi asupra finanţelor personale ale fiecăruia dintre noi.) Iar opinia specialiştilor este fără echivoc: e momentul să trecem la un nou nivel. Să adoptăm atitudinea necesară, să ne optimizăm strădaniile, să nu ne eternizăm în tranziţie, ci s-o accelerăm, fiindcă pierderea de timp = pierdere de bani.
Trecerea la economia circulară trebuie văzută ca o oportunitate economică, o oportunitate pentru afaceri, o cale spre mai bine care oferă şi substanţiale beneficii pe parcursul ei. Evident, e mai uşor de zis decât de făcut dar, odată conştientizat potenţialul colosal unei asemenea schimbări, va merita efortul.
