10 moduri în care te înşală producătorii de hardware

Scuze sunt o mie, întotdeauna o să vezi o steluţă mică într-un colţ descriptiv al unui produs care de fapt te redirecţionează către excepţii de la rândul pe care tocmai l-ai citit. Mai grav este faptul că anumite probleme sunt propovăduite la nivelul întregii industrii. Au existat numeroase procese care au avut ca scop schimbarea situaţiei actuale, însă producătorii preferă să plătească o amendă, de multe ori nesemnificativă în comparaţie cu profiturile dobândite, şi să continue cu aceleaşi practici. Iată o scurtă listă de informaţii care s-ar putea să vă ajute ca măcar de acum înainte să nu mai luaţi decizii neinspirate.

Fiecare gadget modern vine cu o cantitate standard de spaţiu de stocare, de genul 16GB, 32GB, 64GB sau 128GB. Mai mult decât atât, dispozitivele sunt promovate cu nume de genul 64GB Surface Pro, 16GB Galaxy S4. Pornind de la aceste informaţii, un utilizator obişnuit ar crede că are tot acel spaţiu disponibil pentru documente, muzică, filme şi aplicaţii. În cel mai rău caz, ar crede că pierde cel mult 1GB pentru sistemul de operare. Realitatea este însă cu totul alta.

Până şi Microsoft recunoaşte că un Surface Pro de 64GB are doar 28GB de spaţiu liber, mai puţin de jumătate din cantitatea afişată în materialele promovate. În cazul unui Galaxy S4, situaţia este şi mai gravă decât atât, deoarece un smartphone de ultima generaţie de la Samsung, din 16GB de spaţiu, oferă utilizatorului doar 8GB pentru documente şi aplicaţii.

Logica din spatele acestor cifre este că producătorii promovează cantitatea de memorie flash integrată în aparate, nu cantitatea de spaţiu pe care o pot ocupa utilizatorii. Aproape de fiecare dată spaţiul ocupat include sistemul de operare şi aplicaţiile preinstalate de creatorul aparatului. Trecând peste confuzia evidentă care se creează, mai trist e faptul că nu există un standard definit la nivelul industriei prin care să ştie toată lumea că 20% din spaţiul de stocare de pe o tabletă sau un telefon este ocupat la achiziţie. Un iPad de 64GB vine cu aproximativ 57GB utilizabili, mult mai mult decât cei 28GB de pe un Surface Pro. În contextul în care utilizatorii compară pe un raft un iPad de 64GB şi un Surface de 64GB din punctul de vedere al spaţiului, cumpărătorul este înşelat. Într-o lume comercială onestă, am vedea în magazine “8GB Galaxy S4“, “28GB Surface Pro”, “57GB iPad”.

La primul calculator sau la primul harddisk extern cumpărat, toţi am avut o revelaţie. Pe cutie scria harddisk de 500GB, în timp ce Windows-ul vedea 465GB liberi. Motivul acestei discrepanţe este dat de unitatea de măsură diferită pe care o foloseşte orice sistem de operare, comparativ cu unitatea de măsură promovată de producătorii de HDD-uri. Cu toate că o companie precum Western Digital sau Seagate este împăcată că nu a minţit, problema este că, deşi vedem peste tot GB ca unitate de măsură, de fapt unii se referă la gigabytes în baza 10 (1MB = 1000 KB) şi alţii la gigabytes în baza 2 (1MB = 1024 KB). Trecând peste faptul că undeva cele două valori se leagă, asta nu e important.

Relevant este că niciodată nu veţi lua un hard disk care să aibă valoarea reală utilizabilă trecută pe cutie. Mai mult decât atât, cu cât capacitatea afişată creşte, cu atât spaţiul pe care nu-l veţi utiliza este mai mare.

În urmă cu câţiva ani, noţiunea de 4G definea reţelele de comunicaţii de generaţie viitoare. De-a lungul anilor, însă, termenul a fost redefinit pentru a include şi reţele 3G modernizate care oferă o rată de transfer mai mare decât cea pe care o ofereau iniţial. O dovadă agresivă a acestei minciuni a fost evidentă în SUA, odată cu lansarea update-ului de iOS 5.1 pe iPhone-urile care funcţionau pe AT&T. Atunci, subit, în locul siglei 3G din dreapta operatorului au apărut literele 4G. Această tranziţie a avut loc la presiunile celor de la AT&T, care tocmai îşi redenumiseră reţeaua AT&T 4G. Nu avea legătură cu rata de transfer pentru internet, mai ales că schimbarea a fost introdusă şi pe iPhone-uri 4 şi 4S care nu suportau LTE.

Şi acum suportul pentru 4G pe telefoane este o noţiune foarte ambiguă pentru foarte mulţi utilizatori, iar operatorii nu investesc prea mult în campanii de informare. Te bucuri că ai făcut o investiţie semnificativă într-un iPhone 5 sau Galaxy S3, te bucuri că Vodafone, Cosmote şi Orange promovează în toate reclamele suportul pentru 4G, însă vitezele tale pot fi limitate pentru că nu ai un abonament de date cu trafic la viteze 4G.

Prin simplul fapt că aferent acestui standard nu există o viteză specificată, reţelele compatibile HSPA+ cu 10 – 15 Mbps pot fi promovate fără niciun fel de regret din partea operatorilor ca fiind 4G. Rămâne la latitudinea utilizatorilor să se intereseze exact de ce au nevoie ca să profite de viteze 4G, dacă se află într-o zonă cu acoperire 4G sau dacă terminalul din dotare este compatibil cu frecvenţele pe care operează reţeaua la care sunt abonaţi.

Printre specificaţiile celor mai multe smartphone-uri, tablete sau chiar şi notebook-uri se strecoară termeni care nu înseamnă nimic pentru cei mai mulţi dintre noi. Mai precis, nu mai înseamnă ce au însemnat odată. Sunt termeni care, deşi au în spate un patent acordat unei companii producătoare de dispozitive, de cele mai multe ori, complementează acelaşi panou LCD sau AMOLED pe care îl vedem la concurenţă. Din acest motiv, de exemplu, sunt mult mai puţini producători de panouri decât producători de dispozitive. În plus, este absurd să foloseşti elemente de marketing ca specificaţii. „X-Reality Picture Engine, doar pe dispozitivele Sony!” sau „Doar iPhone-ul are Retina display”. Astfel de afirmaţii sunt şi vor rămâne valabile pentru totdeauna deoarece la mijloc există nişte mărci comerciale înregistrate de Sony, Apple şi alţii, pe care doar ei le pot folosi.

În cazul Apple, situaţia a devenit cea mai jenantă. Iniţial, ideea de panou Retina definea ecranele cu cea mai mare densitate de pixeli de pe piaţă. La ora actuală există telefoane sau tablete cu o densitate de pixeli mai mare, doar că nu pot folosi termenul Retina deoarece a fost înregistrat de gigantul din Cupertino. În aceeaşi categorie intră TruBlack-ul celor de la Sony, TruBrite-ul Toshiba, ClearBlack-ul şi PureMotion HD+ al celor de la Nokia. În practică, toate aceste cuvinte se traduc de fapt printr-o rată de refresh sporită, un contrast mai mare sau o luminozitate mai puternică. Din păcate, pentru că 100 Hz şi PureMotion HD+ nu sună la fel de bine, vom întâlni mai des a doua variantă.

Unele playere Blu-Ray şi Smart TV-uri sunt promovate ca fiind Wi-Fi Ready. Nouă din zece oameni consideră această asociere de termeni ca fiind specifică unui dispozitiv capabil să se conecteze la reţeaua wireless din casă. Acei nouă oameni se înşală.

Wi-Fi Ready înseamnă că un dispozitiv dotat cu un port USB se poate conecta la WiFi cu condiţia să achiziţionaţi separat un stick USB de la acelaşi producător care a creat TV-ul sau player-ul Blu-ray. Cu alte cuvinte, „vă atragem atenţia că, dacă veţi mai cheltui o sumă semnificativă de bani pe un alt dispozitiv, acest dispozitiv va reuşi să facă ce scrie pe cutie”.

Încă de pe vremea CRT-urilor, a monitoarelor cu tub catodic, există un scandal în industrie referitor la partea de marketing a respectivelor ecrane. La acel moment, ai fi fost tentat să crezi că un monitor de 17 inci are un panou cu o diagonală egală cu această valoare. În realitate, cei 17 inci includeau şi rama generoasă din plastic ce înconjura ecranul. Pe acest sistem, plecai de la magazin cu un monitor cu o diagonală de 17 inci doar ca să ajungi acasă cu un ecran de aproximativ 15 inci.

În 2013, problema s-a remediat parţial. Cei mai mulţi producători de LCD-uri specifică diagonala reală a ecranului. Există însă şi cazuri în care vezi la specificaţii două dimensiuni, de genul diagonala ecranului şi „viewable size” sau „display area”, acestea din urmă fiind valorile relevante care trebuie urmărite.

Există foarte multe companii precum Monster care s-au îmbogăţit din cabluri la suprapreţ placate cu aur sau alte metale preţioase. Marketingul aferent acestor produse spune că doar prin intermediul unei colecţii de Monster Cables veţi putea profita la maxim de sistemul vostru home theater. Nu este adevărat.

Un cablu digital, precum un cablu HDMI sau optic, nu vine cu niciun avantaj de calitate în comparaţie cu un cablu ieftin de acelaşi tip. Un astfel de cablu transmite biţi de date în format 1 şi 0. Informaţia ajunge la destinaţie sau nu. Nu există cale de mijloc şi cu siguranţă un cablu nu poate face postprocesare ca să ofere o calitate mai bună la capătul celălalt.

Altfel stă situaţia în privinţa cablurilor analogice gen RCA sau a cablurilor stereo. Calitatea construcţiei contează în acele cazuri şi materialele de calitate superioară pot transmite mai bine semnalul audio/video.

Această afirmaţie nu este nici de departe o revelaţie. Este frustrant să intri într-un magazin sau să citeşti o broşură cu specificaţii şi să fii sigur că aproape niciodată acele valori de autonomie ale unui dispozitiv nu vor putea fi atinse în utilizarea de zi cu zi. De cele mai multe ori sunt folosite descrieri de genul „până la x ore” sau „maxim x ore de autonomie”; indiferent de formulări însă, valorile numerice sunt extrem de generoase.

Încercaţi să căutaţi review-uri online şi teste de baterie realizate de autori independenţi, căutaţi chiar mai multe păreri înainte de a lua o decizie. Cel mai bine este să vă luaţi informaţiile de pe un site care nu încearcă să vă vândă nimic.

Producători OEM precum Sony, HP, Dell, Toshiba, Acer şi alţii câştigă bani în momentul în care-ţi vând un notebook cu aplicaţii de care nu ai nevoie, de cele mai multe ori shareware care expiră. Nu vorbim aici de aplicaţii personalizate care te ajută să-ţi restaurezi sistemul în caz de probleme, nici de arhivatori sau playere de filme care poate îţi fac viaţa mai uşoară. Vorbim de un Microsoft Office, de un McAfee Antivirus sau de un Norton Antivirus care expiră în 30 de zile şi care efectiv te sperie că sistemul tău este în pericol de a „exploda” dacă nu cumperi versiunea completă a respectivului program.

Acestea sunt doar nişte dovezi clare de publicitate agresivă cărora le cazi victimă în momentul în care ai plecat cu noul tău PC din magazin. În astfel de situaţii, producătorii de notebook-uri câştigă bani din două direcţii: pe de o parte de la clientul care a cumpărat un sistem, pe de altă parte de la producătorul antivirusului care-şi face reclamă pe timpul tău.

Multe dispozitive sunt promovate ca având diverse abilităţi speciale, gen încărcare wireless, rezistenţă la şocuri sau apă. Din păcate, chiar dacă nu se întâmplă de fiecare dată, respectivele funcţii implică de fapt achiziţionarea de accesorii separate la costuri foarte mari.

În cazul Galaxy S4 de exemplu, mult râvnita funcţie de încărcare wireless poate fi dobândită după ce aţi cheltuit 90 de dolari pe o carcasă şi un pad de încărcare, cu toate că a fost promovată intens pe parcursul evenimentului de lansare. Seria de camere GoPro Hero, unele dintre cele mai performante camere din lume, promovate în special pentru abilităţile de filmare în condiţii extreme, nu posedă nici una din abilităţile descrise decât după câteva achiziţii suplimentare. Cel mai simplu cadru pentru cameră costă 45 de euro, în timp ce cel mai ieftin suport pentru a ataşa camera de o suprafaţă banală costă alţi 25 de euro.

* * *

Acestea sunt doar câteva exemple, însă aţi întâlnit cu siguranţă mai multe în incursiunile prin magazine. Situaţia este destul de gravă şi din păcate nu se va remedia niciodată, eventual va lua amploare. Ca în orice alt domeniu, cel mai bun sfat este să fiţi informaţi. Să ştiţi bine ce căutaţi, să înţelegeţi opţiunile care vă sunt oferite şi să nu ezitaţi să cereţi un sfat unui prieten dacă ştiţi că se pricepe la respectivul domeniu.