Critica televiziunii pune invariabil în evidenţă caracterul manipulator şi forţa ei negativă de a produce dependenţă, dar ignoră în schimb relaţia dintre sărăcie şi consumul de programe televizate.
Un sondaj de opinie recent arată că lucrul cel mai preţios pentru români este televizorul. Care este obiectul din casă care v-ar lipsi cel mai mult dacă s-ar defecta?, sună întrebarea. Iar răspunsurile sunt edificatoare: televizorul - 30%, maşina de spălat - 14%, frigiderul - 14%, computerul/laptopul - 8%, telefondul - 8% şi aşa mai departe. (IRES citat de Evenimentul Zilei)
Sociologul Vasile Dâncu a utilizat acest sondaj (cu mult mai amplu) pentru o serie întreagă de reflecţii amare privitoare la rolul nefast al televiziunii, care nu doar va fi confiscat viaţa privată în stil orwellian, dar va fi lobotomizat populaţii întregi, înstrăindu-le de ele însele (”Tirania televiziunii”, vasiledancu.blogspot.ro). Înarmat cu cele mai aspre diagnostice (de la Jacques Ellul la Jean Baudrillard), sociologul delegitimează total televiziunea, al cărei rol nu poate fi decât manipulator şi, în esenţă, malefic. Nu îl vom contrazice.
Atragem doar atenţia asupra datelor prezentate mai sus. Obiectul care ar lipsi cel mai mult, dacă se strică, este televizorul şi nu maşina de spălat sau frigiderul. Aşadar ceva ce ţine de imaginar şi nu de viaţa materială. Mai înainte de a vorbi de efectul negativ al televiziunii să observăm că omul rămâne loial naturii sale şi suferă în primul rând din motive imponderabile. Dominaţia excesivă a televiziunii poate fi însă indiciul unei grave carenţe materiale, una care îi amputează mijloacele de manifestare. Omul devine, practic, captiv într-un spaţiu restrâns şi se dedică, de cele mai multe ori, unei reverii comode. Există o certă corelaţie între nivelul de trai şi consumul de programe televizate şi fenomenul este cu atât mai amplu cu cât nu priveşte numai pe cei aflaţi în sărăcie radicală, ci şi media de jos, dacă putem spune astfel.
Ca să înţelegem mai bine ar trebui să avem un tablou mai clar asupra stării societăţii româneşti din perspectiva veniturilor şi inegalităţii. Un instrument folositor ne-a pus la dispoziţie Fundaţia Friedrich-Ebert, care a lansat recent ”Monitorul Social” cu statistici relevante privitoare la sărăcie şi inegalitate (http://monitorsocial.ro/). România, după Bulgaria, are cea mai ridicată rată de ”privare materială” din UE: 45,8% din populaţia ţării. Acelaşi indicator arată 16,9% în Spania, 19,5% în Germania, 25,5% în Polonia şi 4,3% în Suedia. Iar dacă vorbim de ”privare materială severă” comparaţiile sunt şi mai grăitoare: România 28,5%, Bulgaria 43%, Grecia 20,3%, Polonia 11,9%, Germania 5,4%, Suedia 1,4%.
Relevantă pentru problema ”captivităţii” sau ”infirmităţii” pe care o creează sărăcia este poate şi statistica referitoare la maşini. Dacă Bucureştiul şi Ilfovul sunt aproape de media europeană, ţara în ansamblu stă mult mai rău: 223 de maşini la mia de locuitori faţă de 383 în Bulgaria, 466 în Grecia, 486 în Polonia sau 525 în Germania. Dar şi mai grăitoare este statistica kilometrilor parcurşi, căci degeaba ai o maşină dacă o ţii parcată din lipsă de benzină. Românii, deşi au, proporţional, jumătate din numărul de maşini pe care îl au germanii, parcurg cu ele de 12 ori mai puţini kilometri. Prin urmare, ei rămân blocaţi într-un areal strâmt şi, dacă vorbim de sărăcia urbană, sunt limitaţi la spaţiul meschin dintre blocuri. Dar captivitatea aceasta se duce în reverie şi narcoză televizivă şi nu ar trebui să ne mire că o treime dintre români consideră că televizorul este obiectul lor cel mai folositor.
Dacă privim însă lucrurile din intimitatea lor şi dacă îi luăm în considerare pe cei bătrâni şi singuri, televizorul apare, în cele din urmă, ca o formă de supravieţuire, care nu ar trebui atât de mult demonizată. Într-un film al lui Akira Kurosawa, un personaj care preferă să moară decât să cerşească îşi petrece îndelungata agonie visând cu ochii deschişi la casa frumoasă pe care o va construi cândva. E un homeless cu suflet de samurai, pentru care reveria rămâne singura formă de viaţă, atât timp cât realul îi pretinde compromisuri inadmisibile. Scenariul e tragic şi radical, dar captivitatea relativă a sărăciei şi bătrâneţii poate pretinde la rândul ei această abstragere din real, într-o reverie mereu întreţinută.
Cu siguranţă că există şi o explicaţie culturală şi că asistăm de fapt la o dublă sărăcie, fiecare versant alimentându-l pe celălalt. În România, 37,3% dintre elevii de 15 ani sunt la nivelul de jos pe scala PISA la capacitatea de citire şi înţelegere a lecturii, spre deosebire de Germania - 14,7% sau Polonia 10,6%. E foarte probabil că aceşti tineri vor îngroşa în viitor rândurile acelora din rubrica ”privare materială” şi care vor pune un preţ tot mai mare pe ”audio-vizual”.
Dar din toate acestea am putea trage concluzia că nu atât televiziunea creează oameni captivi, aşa cum se spune invariabil, ci, poate invers, oamenii captivi sunt condamnaţi la televiziune.
