Nu atât parlamentarii europeni, cât şi politicienii de vârf din politica naţională ar trebui să fie pregătiţi să evolueze în Europa, căci marile decizii vor continua să se ia la nivel interguvernamental.
Mai gravă decât absenţa candidaţilor este aceea a programelor. În partea dreaptă s-a spus, e adevărat, că e nevoie de o platformă care să susţină lupta împotriva corupţiei şi sectorul privat din economie. Dar este clar că acesta nu este un program propriu-zis, ci doar cadrul general în care s-ar dezvolta un program politic. Dacă ne-am afla în anii 90, aceste idei generale ar putea fi ele însele un program complet. Nici premierul Ponta nu are un program de candidat la prezidenţiale. El a relatat nu demult că într-o discuţie cu un politician britanic nu a putut vorbi simplu şi clar despre proiectele sale. Peter Mandelson l-ar fi întrebat în 2011 care este viziunea sa despre România, la care, a spus recent premierul Ponta, “am dat un răspuns complicat şi mi-a spus şi mie, şi celui cu care eram: «când aveţi un proiect clar pentru ţara voastră, veniţi să discutăm»”.
Este foarte adevărat că liderul PSD recurgea la acest artificiu retoric ca să sugereze că între timp a câştigat acea claritate care îi lipsise cu 3 ani în urmă, dar nu a făcut nicio dovadă că posedă acum această viziune.
Un lucru limpede este că niciun proiect nu poate face abstracţie de contextul european. Un candidat în alegerile prezidenţiale este viitorul reprezentant al României la reuniunile Consiliului European şi, chiar dacă nu va participa la deciziile care se vor lua în prima jumătate a acestui an, trebuie să poată exprima de pe acum o opinie clară cu privire la opţiunile sale şi evoluţiile în curs de desfăşurare. Cu siguranţă că independenţa justiţiei este importantă, dar un candidat la prezidenţiale ar trebui să ofere opiniei publice în primul rând viziunea sa despre Europa şi despre relaţiile din cadrul Consiliului. În urma disputelor din anii trecuţi, Curtea Constituţională a lămurit distribuţia rolurilor între preşedinte şi primul-ministru, şi câtă vreme Constituţia nu va fi schimbată, preşedintele - oricare va fi el - va juca rolul central.
Într-o analiză recentă, George Friedman de la Stratfor observa modul incompetent în care interlocutorii săi din România (dar şi din Europa) se raportează la SUA. Dacă distanţa şi absenţa unor legături mai intense ar putea explica acest lucru, nu ştim cum s-ar putea explica incompetenţa vădită cu care mediul politic românesc se raportează îndeobşte la problematica europeană. Ceea ce se ignoră este că nu atât parlamentarii europeni, cât politicienii de vârf din politica naţională ar trebui să fie pregătiţi să evolueze în Europa, căci marile decizii vor continua să se ia la nivel interguvernamental.
Preşedintele Traian Băsescu a dat de înţeles că are o politică bine precizată în cadrul Consiliului şi că susţine candidatura lui Jean-Claude Juncker. Dar nimeni altcineva nu a rostit o şoaptă despre aceste evoluţii europene.
La un moment dat liberalii au făcut o figură distinctă în cursul campaniei pentru europene cerând un răgaz mai larg pentru adoptarea monedei euro. Va adopta şi PDL această perspectivă sau, odată cu demisia lui Crin Antonescu, liberalii abdică ei de la punctele lor de vedere? Şi dacă nu, cum înţelege un viitor candidat la prezidenţiale să abordeze această problemă? Dacă zona euro va tinde să avanseze mai rapid pe calea integrării ce va face România? Sau speră pur şi simplu că nu va fi cazul?
Sunt doar câteva întrebări, dar mergând pe firul lor se ajunge la o imagine cuprinzătoare.
