În preajma alegerilor europene, mediul politic românesc ignoră complet marile dezbateri privind viitorul Europei, preferând să se epuizeze în micile rivalităţi domestice. Singurele probleme care captează atenţia opiniei publice sunt legalitatea unor candidaturi (Mircea Diaconu) sau lupta fratricidă dintre succesorii fostului partid de guvernământ. În 25 mai vor avea loc alegeri pentru Parlamentul European, dar nimeni nu-şi bate capul cu problema europeană. În acest moment, din cauza conflictului din Ucraina şi a conduitei agresive a Moscovei, relaţia cu SUA pare mai importantă decât cea cu Uniunea Europeană, ceea ce poate funcţiona ca o scuză pentru lipsa oricărei preocupări pentru viitorul Europei. România pare să fie un container încărcat pe un vapor a cărui conducere aparţine altora şi în care politicienii români se luptă orbeşte pentru dominaţia unui spaţiu limitat în care se află închişi. Când vor ajunge la destinaţie, vor afla şi ei unde au fost debarcaţi. Cam aşa se desfăşoară alegerile europene. În aceste interval, în care foştii democrat-liberali se luptă cu democrat-liberalii şi foştii militanţi USL se luptă cu cei care se mai cred încă militanţi USL, în Europa există o dezbatere încordată, în cursul căreia se afirmă tot mai multe idei şi soluţii. La prima vedere se duce lupta dintre linia proeuropeană şi cea eurosceptică. Într-adevăr, marile formaţiuni europene care ocupă centrul, popularii (PPE), socialiştii (S&D) şi liberalii (ALDE), continuă să militeze pentru o integrare avansată, în opoziţie cu formaţiunile reticente, dacă nu de-a dreptul ostile. Dar dacă observăm că, în ciuda creşterii electorale remarcabile, euroscepticii şi eurocritcii (e o nuanţă) se află totuşi în minoritate, atunci înţelegem că lupta principală se dă între diferitele variante ale orientării integraţioniste. Or, printre integraţionişti se afirmă tot mai multe idei şi dezbaterea este tot mai vie. De exemplu, unul dintre liderii UMP, Laurent Wauquiez, de două ori ministru în administraţia Sarkozy, a lansat o carte (“Europe, il faut tout changer”) în care propune constituirea unui nucleu european alcătuit din şase state: Franţa, Germania, Italia, Spania, Belgia, Ţările de Jos. În opinia sa numai aceste ţări au cu adevărat capacitatea de a acţiona împreună şi de a realiza o veritabilă unificare fiscală şi politică. Chiar dacă ideile sale nu se bucură de susţinerea oficială a partidului din care face parte (UMP), Laurent Wauquiez atinge punctele cele mai sensibile (imigraţia, protecţia industriilor locale în faţa unor competitori globali neloiali, eterogeneitatea culturală a Europei în formula actuală) în aşa fel, încât va provoca şi pe prieteni şi pe adversari. Dar aceste propuneri vin deja pe un teren pregătit, căci, într-o formă mai moderată, au fost pronunţate de multe ori. Pe teren german, bunăoară, filosoful Jürgen Habermas a exprimat de mai multe ori în ultimii ani ideea unei Europe restrânse, limitate la Zona Euro, care să se doteze cu un parlament şi cu un guvern propriu şi în care să fie admisă cel mult Polonia, din rândul ţărilor care nu au adoptat încă moneda comună. Tot în Germania, aşa-numitul Grup Glienicker (economişti, sociologi), aflat ceva mai la dreapta decât Habermas, a lansat un manifest intitulat “Către o uniune a Euro”, care propune într-o manieră tehnică mai precisă paşii care ar fi de urmat pentru integrarea fiscală şi politică a ţărilor euro, fără însă ca datoriile suverane să fie puse în comun. Pe teren francez, un grup de intelectuali de aceeaşi factură, dar care aderă la ideile stângii, au oferit o replică (“Manifest pentru o uniune politică a euro”, Pierre Rosanvallon şi alţii) în care se pune accentul pe mutualizarea datoriilor, dar care exclude iarăşi toate ţările non-euro. Toate aceste variante propun însă un Parlament European alcătuit exclusiv din ţările aflate în nucleul tare al viitoarei Europe. Aşadar tipul acesta de integrare cu ţările din Euro sau cu principalele ţări fondatoare ar putea fi susţinut la rigoare şi de stânga şi de dreapta în egală măsură. Ideea simplă care le uneşte este că Europa lărgită este prea eterogenă ca să funcţioneze bine împreună şi că pentru a putea fi realizate progrese ar fi bine să se ia o decizie dureroasă dar necesară. Ţările excluse din acest aranjament vor suferi în primă instanţă, dar în cele din urmă vor profita şi ele de pe urma unei Europe relansate din toate punctele de vedere. Laurent Wauquiez propune aşadar o versiune mai radicală a Europei cu două viteze sau a Europei cu structură inelară, aşezată pe două cercuri concentrice. Politica mainstream rămâne în linii mari reticentă, dar să nu pierdem din vedere câteva simptome. Preşedintele Francois Hollande şi fostul premier al Italiei Enrico Letta propuneau la finele anului trecut desemnarea unui preşedinte full-time al Eurozonei. Iar ministrul german de finanţe, Wolfgang Schäuble, declara la începutul anului că este receptiv la ideea creării unui Parlament separat al Eurozonei. El a argumentat că o Europă cu 18 membrii ar putea avansa mai bine în direcţia integrării fiscale şi politice. În România nu există nici ecou politic. Aici bătălia internă pare să nu aibă nicio legătură cu mersul istoriei.
