Poate ar fi mai bine ca adoptarea unei noi Constituþii sã fie lãsatã pentru mai târziu.
În condiþiile anunþate, Constituþia revizuitã are ºanse puþine sã fie aprobatã. Judecând dupã situaþia politicã generalã, vor fi mai multe voturi pentru noua Constituþie decât împotriva ei, dar nu suficiente pentru a îndeplini cvorumul de 50%. E adevãrat cã opoziþia prezidenþialã nu va mai chema lumea la boicot, deºi nu este cu totul exclus. În definitiv, nu este obligatoriu ca cine voteazã la europarlamentare sã voteze ºi la referendum. Ar trebui, de altfel, sã fie precizat de la bun început acest lucru, cãci în 2009 destui alegãtori au fost obligaþi sã voteze la referendum, deºi veniserã sã voteze doar la prezidenþiale. Alegãtorii au fost prinºi într-o capcanã.
Dar indiferent ce se va întâmpla, sã discutãm câteva aspecte generale ale Constituþiei înseºi. Sã arãtãm mai întâi cã proiectul redactat de USL nu este atât de rãu pe cât spun Opoziþia ºi o serie de ONG-uri care oferã un pamflet politic drept analizã constituþionalã. Proiectul de revizuire clarificã cel puþin un aspect problematic privitor la relaþia dintre preºedinte ºi guvern. Toatã lumea este de acord cã executivul bicefal nu mai poate continua. Proiectul de revizuire a Constituþiei propus de preºedintele Bãsescu abordeazã la rândul sãu aceastã problemã, dar o rezolvã diferit. Ambele soluþii sunt practic bune, dar varianta USL merge în sensul parlamentarismului ca în majoritatea þãrilor europene, în timp ce soluþia preºedintelui consolideazã ºi mai mult modelul francez. Mai mult de atât, în sensul prezidenþialismului, nu se mai poate face. Unii au pledat pentru modelul american în care puterile sunt net separate ºi preºedintele este ºeful executivului, dar distanþa era prea mare faþã de tradiþia constituþionalismului românesc. România se poartã ca ºi cum împlineºte abia 25 de ani, când în realitate ea ar putea trimite cu mândrie la 1866 sau chiar la Statutul lui Cuza de la 1858. În acest cadru, modelul semiprezidenþial nu mai poate evolua cãtre o formã mai clarã, atingându-ºi deja toate limitele. În schimb, varianta USL se îndreaptã cãtre modelul parlamentar care se înscrie în tradiþia româneascã ºi este larg reprezentat mai ales în democraþiile europene. Acesta este motivul pentru care varianta USL este preferabilã, cãci ea are capacitatea de a evolua, spre deosebire de varianta preºedintelui, care rãmâne blocatã ºi nu mai are ca model decât o þarã europeanã tot mai puþin imitabilã. Cititorul ar fi rãsplãtit dacã ar ieºi o clipã din antinomia Bãsescu-USL, cãci ar putea vedea lucrurile mai larg ºi în perspectivã. Trecutul ºi viitorul ca ºi contextul politic european recomandã versiunea parlamentarismului. Unirea cu Basarabia, ea însãºi, chiar dacã din motive geopolitice tinde sã fie scoasã de pe agendã, nu e realizabilã decât în condiþiile bicameralismului asociat cu împãrþirea regionalã.
Dar România are ºi fãrã Basarabia o mare bogãþie regionalã care nu este bine pusã în valoare. Am vorbit adesea de zonele secuieºti pentru cã sunt pe mai departe locuite de secui, dar ºi oraºele tradiþional sãseºti ca Sibiul ºi Braºovul ar merita un tratament distinct ºi o autonomie proprie. La acest capitol însã ºi USL este repetentã. La fel ca PDL anterior, majoritatea actualã a propus o regionalizare care ignorã tradiþia urmând sfaturile unor sociologi de ºcoalã comunistã, care au pus mereu în frunte criteriul economic, ignorând limbi, popoare, religii etc. Cineva spunea, bunãoarã, cã ar fi cel mai bine ca regiunile sã fie rotunde ºi egale în aºa fel, încât toatã lumea sã circule uºor de la periferie spre centru. Un altul dãdea de înþeles cã e bine, pentru ”diversitate”, sã-i amesteci pe protestanþi cu ortodocºii ºi altele asemenea.
În fine, aºa cum se vede deja, nici proiectul USL nu este foarte bun, cãci lasã o mulþime de lucruri la jumãtatea drumului. Nu oferã, de exemplu, bicameralismului o definiþie mai clarã care sã se conjuge pe viitor cu dezvoltarea regiunilor. Dar nu duce pânã la capãt nici înclinaþia cãtre sistemul parlamentar. Ar fi fost mult mai nimerit ca preºedintele sã fie ales indirect la fel ca în Germania, de exemplu, ºi sã exercite funcþiuni simbolice. Existã aici, din pãcate, un blocaj la nivelul psihologiei publice. Toate sondajele de opinie au arãtat cã românii îºi doresc un preºedinte puternic ales direct. E greu de trecut peste aceastã imagine subiectivã. S-ar putea arãta cã un prim-ministru ca în Marea Britanie sau un cancelar ca în Germania se acordã foarte bine acestor criterii, cãci, deºi nu sunt aleºi direct, ei conduc mereu lista câºtigãtoare, devenind aproape automat ºefi de guvern.
Se pare aºadar cã deocamdatã nu se poate face mai mult decât sã fie precizate mai bine atribuþiile preºedintelui în aºa chip, încât sã nu mai aparã suprapuneri cu ºeful guvernului.
Mai sunt bineînþeles destule alte chestiuni care pretind sã fie abordate: raporturile guvernului cu Parlamentul din perspectiva ordonanþelor de urgenþã, Avocatul Poporului care a devenit un mãr otrãvit ºi altele care þin de organizarea judiciarã. Va trebui sã urmãrim cu atenþie ºi analiza Comisiei de la Veneþia mãcar pentru faptul cã USL a promis cã va þine seama de observaþiile ei.
Dar circumstanþele dau de înþeles cã orice dezbatere serioasã riscã sã se iroseascã. Poate ar fi mai bine de aceea ca adoptarea unei noi Constituþii sã fie lãsatã pentru mai târziu. Preºedintele ºi majoritatea politicã ar trebui sã încheie un armistiþiu pe tema Constituþiei ºi sã renunþe fiecare la planurile sale, urmând ca subiectul sã fie reluat într-un moment mai propice.
