Regimul condus de Adolf Hitler s-ar remarcat prin nenumărate crime împotriva umanităţii, plus discriminări şi măsuri politice extreme care au dus în cele din urmă la declanşarea celei mai cumplite conflagraţii militare din istorie. Printre cele mai interesante şi puţin cunoscute episoade ale regimului nazist, se remarcă acela care priveşte soarta aurului furat şi transferat cu precădere în bănci elveţiene. Detaliile apărute după sfârşitul conflagraţiei mondiale nu au făcut decât să sporească scandalurile internaţionale care au urmat şi au alimentat numeroase teorii ale conspiraţiei. Cât despre aur, căutările continuă febril şi în prezent.
Halt! Aurul se confiscă!
În perioada când Europa tremura de frica regimului nazist, conducerea acestuia nu a ezitat să ducă o politică de jaf la adresa victimelor sale. Episodul intitulat „Aurul Naziştilor” a suscitat dintotdeauna interes, atât din partea guvernelor multor state, cât şi din partea victimelor agresiunilor naziste, a istoricilor şi specialiştilor, precum şi a oamenilor obişnuiţi.
Toţi au vrut să afle ce s-a întâmplat cu depozitele şi valorile deţinute de etnicii evrei în băncile elveţiene, precum şi ce s-a întâmplat cu aurul furat de nazişti din băncile ţărilor invadate. Căutările au început în urmă cu peste 60 de ani şi continuă şi în zilele noastre. Pentru majoritatea cercetătorilor şi investigatorilor, evenimentele au început să se precipite încă din primele săptămâni ale lui aprilie 1945.
La acea dată, câteva brigăzi din cadrul U.S. Third Army, care mărşăluiau prin Germania, s-au oprit în dreptul minei Kaiseroda din cadrul comunei Merkers. Primiseră informaţii de la localnici cu privire la faptul că angajaţii din cadrul German Reichsbank îngropaseră multe lingouri de aur prin împrejurimi. Informaţiile s-au dovedit a fi corecte.
La intrarea în mină, soldaţii americani au descoperit lăzi cu lingouri de aur, saci cu monezi din acelaşi metal preţios, obiecte valoroase de artă şi alte bunuri. Comoara a fost luată de către forţele americane, ajutate de reprezentanţi ai U.S. Treasury. S-a stabilit atunci că aurul singur valora circa 238,4 milioane dolari americani (adică aproximativ 2,5 miliarde dolari la ora actuală). În timpul săptămânilor următoare, armata americană a mai găsit lingouri de aur în valoare de 18,7 milioane dolari. Pe lângă lingouri, oficialii americani au mai făcut o descoperire sumbră: nenumărate verighete de aur care aparţinuseră victimelor cumplitelor lagăre de exterminare.
Operaţiunea identificării şi recuperării aurului nazist fusese demarată încă dinainte de încetarea războiului. În anul 1944 guvernul american era deja informat de faptul că liderii nazişti care nu mai credeau în ipotetica „victorie finală”, trâmbiţată paranoic de Adolf Hitler, erau ocupaţi deja cu transferul aurului jefuit. Liderii cu zvastică sperau astfel să-şi asigure bani pentru propriile persoane, alături de sumele necesare reconstruirii unei Germanii puternice după război.
Oficialii americani erau deosebit de îngrijoraţi cu privire la ţările neutre care au servit drept locuri de depozitare pentru valorile scoase din Germania.
Programul Safeheaven
Drept consecinţă, Departamentul de Stat şi Trezoreria S.U.A. a lansat, în colaborare cu Foreign Economic Administration, un proiect ambiţios intitulat Programul Safeheaven. Acest proiect avea ca obiective stoparea încercărilor naziştilor de a face pierdute urmele aurului şi valorilor furate, precum şi localizarea, recuperarea şi restituirea acestora către proprietarii de drept. Cele două mari agenţii au colaborat şi cu alte agenţii federale, precum şi cu Ministerul Economiei şi cel de Război al Marii Britanii. Informaţiile astfel obţinute au fost folosite ulterior în negocierile cu statele neutre care au colaborat cu regimul nazist în cazul tranzitării şi depozitării aurului.
Când războiul s-a sfârşit, Aliaţii au descoperit că rezerva de aur a Germaniei de dinainte de conflagraţie valora circa 160 milioane dolari la acea dată. S-a dovedit că naziştii aveau să fure aur în valoare de peste 600 milioane dolari din ţările ocupate, printre cele mai jefuite fiind Olanda şi Belgia. Departamentul de Stat al S.U.A. avea să descopere că regimul nazist a vândut aur în valoare de 300 milioane $ către băncile elveţiene.
Acelaşi regim de tristă amintire nu s-a sfiit să spele circa 140 milioane $ în cadrul aceloraşi bănci elveţiene, banii fiind folosiţi ulterior la cumpărarea de bunuri din Spania şi Portugalia. Cu acelaşi aur furat, naziştii au cumpărat diverse bunuri şi din Suedia şi regatul României, cheltuind în aceste ţări circa 61 milioane $.
În cele din urmă, autorităţile americane au reuşit să identifice şi să recupereze aur în valoare totală de 293 milioane $. Aliaţii au hotărât ulterior în cadrul Conferinţei din Paris, 1945, să lanseze o serie de proceduri pentru restituirea aurului furat de nazişti din unele bănci europene, precum şi restituirea aşa numitului „aur non-monetar”, adică ceasuri, cercei, bijuterii şi verighete din aur.
Intră în scenă şi Comisia Tripartită
Procedurile au fost duse la îndeplinire de un for nou stabilit, denumit Comisia Tripartită, care avea să lanseze celebra Comisie Tripartită a Aurului, compusă din reprezentanţi ai S.U.A., Marii Britanii şi Franţei. Aceasta avea să decidă cât anume trebuia să primească fiecare ţară jefuită. Comisia există şi în prezent şi are sediul central la Bruxelles. În cadrul acelei Conferinţe din Paris, s-a decis ca Statele Unite şi Marea Britanie să conducă negocierile cu statele neutre. Negocierile demarate cu Elveţia în primăvara anului 1946 s-au soldat cu semnarea Acordului de la Washington, conform căruia Elveţia se angaja la restituirea unei cantităţi de aur în valoare de „doar” 58 milioane $, la valoarea de atunci a monedei americane. Timp de peste 40 de ani, cu excepţia reprezentanţilor Consiliului Evreiesc Mondial, nimeni nu a mai insistat pentru restituirea sau descoperirea completă a aurului naziştilor. Cu toate acestea, în anul 1996, senatorul american Alfonse D’Amato a avut o întrevedere cu liderii Congresului Evreiesc Mondial în privinţa aurului jefuit de nazişti şi depozitat în bănci elveţiene, care nu fusese restituit etnicilor evrei sau urmaşilor acestora. Cu această ocazie, lumea întreagă şi-a reluat interesul în privinţa unui episod considerat uitat şi încheiat.
Au fost redeschise sute de dosare, s-au studiat documente uitate şi s-au început anchete fără precedent în domeniul bancar. Reprezentanţii Congresului Evreiesc Mondial, alături de specialişti din cadrul Asociaţiei Bancherilor Elveţieni, au descoperit cu surprindere că ceea ce la prima vedere părea un izvor s-a dovedit a fi de fapt un fluviu. Au ieşit astfel la suprafaţă, sume uriaşe niciodată declarate, spălări de bani şi anchete cu privire la aurul transportat şi pierdut de nazişti în Elveţia, Suedia, Spania, Portugalia, Argentina şi Turcia.
Întrebări clasificate?
Mulţi jurnalişti şi istorici susţin că interesul din prezent faţă de chestiunile care vizează aurul naziştilor şi valorile etnicilor evrei din băncile elveţiene are la bază faptul că foarte multe documente au rămas clasificate timp de 50 ani. Cu toate acestea, o mare parte din documente au fost declasificate în intervalul de timp dintre anii 1982-1997.
Agenţii foarte puternice şi influente precum Departamentul de Stat al SUA, CIA, Muzeul Holocaustului din Washington, Departamentul Trezoreriei, Departamentul de Justiţie, Armata Americană, au lucrat intens pentru identificarea şi recuperarea cantităţii totale de aur furat. Totuşi, nu au descoperit prea multe. Nici măcar tangenţele avute de Vatican cu banii spălaţi în Elveţia nu au dus la rezultatele îndelung aşteptate.
Investigaţiile lui Yaron Svoray
Yaron Svoray este un investigator israelian care a început o adevărată vânătoare pe cont propriu în vederea găsirii aurului nazist, estimat în prezent la o valoare de 1, 16 miliarde euro. Conform unei ştiri relatate recent de cotidianul britanic The Telegraph, se crede că aurul de negăsit ar fi fost aruncat într-un lac de lângă Berlin. Aproape 18 lăzi cu aur şi platină ar putea zăcea îngropate pe fundul lacului Stolpsee, o întindere de apă de aproximativ patru kilometri pătraţi, situată în nordul Germaniei.
Yaron Svoray, în colaborare cu autorităţile germane, va folosi radare şi sonare de ultimă oră pentru a încerca să localizeze lăzile cu aur despre care se spune că a fost ascuns în lac la ordinele lui Herman Goering, presat de asaltul final al Armatei Roşii asupra Berlinului. Căutările se bazează pe declaraţia dată de Eckhart Litz unei comisii după război. Acesta a susţinut că a văzut un număr de 30 prizonieri dintr-un lagăr de concentrare, care au descărcat lăzi foarte grele din mai multe camioane parcate lângă lacul Stolpsee. „Lăzile au fost duse cu feribotul în mijlocul lacului şi aruncate în apele acestuia. Când ultima ladă a fost aruncată peste bord, prizonierii au fost aduşi pe mal, unde au fost aliniaţi şi executaţi cu automatele Schmeisser de către gardieni”, şi-a reamintit Litz.
Yaron Svoray este un cunoscut investigator şi jurnalist israelian, care şi-a dedicat o mare parte din viaţă urmăririi persoanelor antisemite şi descoperirii comorii naziştilor. El este de părere că liderii germani care au ordonat operaţiunea au fugit ulterior în America de Sud. Încercarea lui Yaron Svoray de a descoperi aurul nazist în apele lacului Stolpsee nu este deloc una singulară. În anii ’80, atunci când lacul aparţinea Republicii Democrate Germane, celebra poliţie secretă STASI a utilizat fără succes scafandri în încercarea de a localiza aurul. La fel, în urmă cu doi ani, un grup de oameni de afaceri a apelat de asemenea la serviciile unei echipe de scafandri. Tot fără succes. Cu toate acestea, anchetatorul israelian nu se dă deloc bătut. „Pentru mine este o chestiune deosebit de importantă. Nu are legătură cu valoarea financiară, cât cu memoria oamenilor de la care aurul a fost jefuit. Scopul meu final este de a li se face puţină dreptate”, încheie Svoray.
Aurul continuă însă să nu se lase descoperit. Parcă ar fi o comoară asupra căreia planează un greu blestem. Acela al milioanelor de victime nevinovate ale regimului nazist...
