În vremurile din la Belle Epoque stridiile, alături de homar, caviar şi somon reprezentau luxul maxim al gastronomiei, având aură de glamour. O duzină de stridii şi o sticlă de şampanie reprezentau rafinamentul sublim, relatează EFE.
Cu timpul însă, fructele de mare, chiar dacă rămân în continuare scumpe, s-au "democratizat" ajungând pe mesele tot mai multor persoane, mai ales de sărbători. În asemenea măsură, încât a devenit o modă pentru supermarketuri să ofere astfel de produse pentru a fi consumate într-un raion alăturat. Ceea ce nu înseamnă că supermarketul s-a transformat în cherhana, ci că sunt tot mai multe locurile în care amatorii pot degusta fructe de mare.
Stridiile fac parte din regimul alimentar uman, cel puţin al celor care locuiesc în regiunile de coastă, din vremuri imemoriale cum o atestă descoperirea primelor scoici din paleolitic. Stridiile sunt uşor de consumat, mai ales când sunt oferite gata deschise. Cea mai apreciată specie este stridia plată (Ostrea edulis, edulis înseamnă comestibilă) şi provine din apele atlantice şi europene, mai ales franceze. Este o stridie cărnoasă şi suculentă însă pescuitul excesiv le-a transformat într-o raritate. Prin urmare sunt preferate stridiile de crescătorie, care se produc la fel ca midiile.
Există varietăţi diferite, însă cea mai apreciată este cu siguranţă stridia Belon, sau bretonă, al cărei calibru este evaluată în zerouri: o Belonă 00 are dimensiunea perfectă. În ultimul timp s-au impus şi stridii concave, sau rotunjoare de tipul "Crassostrea gigas", numită şi 'japoneză', sau "Crassostrea angulata", aşa-numită 'portugheză'. Alte tipuri de stridii sunt "Crassostrea virginica" din Golful Mexic, Olympia sau "Ostreola conchaphila" de pe coasta vestică a Americii de Nord şi Sydney Rock sau "Saccostrea glomerata" din Australia şi Noua Zeelandă.
Există şi stridii de "firmă", foarte apreciate fiind stridiile "gillardeau, de la numele unei familii care le cultivă de mult timp într-o crescătorie din apropiere de Oleron, de pe ţărmul atlantic francez. Le fac concurenţă stridiile "sorlut", olandezele "oosterschelde", japonezele "kumamoto", la fel de delicioase dar mai mici. Paleta este largă, dar cele mai căutate par să fie stridiile "gillardeau", care domină piaţa.
Stridiile se consumă crude, fierte, prăjite, la cuptor, afumate, murate, la grătar sau ca ingredient adiţional la diverse mâncăruri. Gustul lor unic (o combinaţie de apă de mare şi iod) şi aspectul gelatinos le transformă în alimente fie adorate, fie dispreţuite. Cu un conţinut redus de calorii, stridiile continuă să fascineze şi să fie prezente în meniurile restaurantelor de lux din toată lumea. Stridiile crude se consumă ca atare: se soarbe direct sucul şi carnea scoicii, sau cu un strop de zeamă de lămâie şi sare, uneori cu unt. Pentru a le desface, este necesar un cuţit special de stridii (se poate înlocui cu un cuţit cu lamă scurtă).
Se recomandă totuşi ajutorul unui expert: există specialişti care le deschid mai repede decât viteza cu care alunecă pe gâtul mesenilor. La restaurant, stridiile sunt aduse gata deschise în cochilie pe un platou tapetat cu gheaţă pisată. Sucul de lămâie potenţează aroma conferită stridiilor de sărurile iodate. În ce priveşte băutura potrivită, cel mai bine merg însoţite de un vin alb sec sau de o şampanie.
