Recent, oameni de ştiinţă şi filosofi s-au reunit pentru a discuta despre... nimic. Conceptul de "nimic" este mult mai greu de definit decât pare la prima vedere, astfel încât oamenii de ştiinţă au ajuns să se întrebe dacă, la urma urmelor, nimicul chiar există – dar şi aceasta este o întrebare foarte dificilă.
Pare un concept pe care şi copiii mici îl pot înţelege; şi totuşi, savanţilor nu le este uşor să-l definească în mod ştiinţific. Întrunirea care a avut loc în urmă cu câteva zile la Muzeul American de Istorie Naturală din New York, SUA, şi care a avut ca temă existenţa nimicului, a scos în evidenţă întreaga dificultate a încercării. Cea mai simplă reprezentare pe care suntem tentaţi să o asociem nimicului - un spaţiu gol, lipsit de orice înăuntru – este în realitate, după cum explică oamenii de ştiinţă, departe de a fi nimic: în universul nostru, chiar şi un spaţiu vid, întunecat, în care nu există nicio particulă, tot reprezintă ceva. “Are o localizare, o formă, este un obiect fizic", spune filosoful Jim Holt. Iar astrofizicianul Neil deGrasse Tyson confirma: “Din moment ce se aplică legile fizicii, legile fizicii nu pot fi considerate drept nimic.”
Dar există şi un “nimic mai profund”, crede specialistul în fizică teoretică Lawrence Krauss, de la Arizona State University: ceva care nu implică niciun fel de spaţiu, nici timp, nici particule, nici câmpuri (de energie), nici legi ale naturii. “Acesta este pentru mine lucrul cel mai aproape de nimic la care mă pot gândi”, spune Krauss.
Jim Holt însă nu e de acord cu această idee. “Există într-adevăr nimicul?” întreabă el. “Să zicem că nu există spaţiu şi nici timp. Dar ce facem cu legile fizicii, cu entităţile matematice? Sau cu conştiinţa? Toate acestea sunt lucruri non-spaţiale şi non-temporale.”
Alţi participanţi la dezbatere au propus alte ipoteze, precum un concept matematic al nimicului, lansat de jurnalistul de ştiinţă Charles Seife, autor al cărţii ”Zero: biografia unei idei periculoase”, apărută în anul 2000. El propune să se înceapă cu un set de numere care să includă doar numărul 0 şi apoi să fie îndepărtat zero, rămânând ceea ce se numeşte în matematică mulţimea de măsură nulă. Specialista în fizică teoretică Eva Silverstein de la Universitatea Stanford a sugerat o definiţie a nimicului bazată pe teoria câmpului cuantic, care ar implica un sistem cuantic lipsit de grade de libertate (dimensiuni). Jim Holt a încercat o altă conceptualizare a nimicului, ce are la bază o idee propusă de fizicianul Alex Vilenkin, de la Universitatea Tufts. “Imaginaţi-vă suprafaţa unei sfere. Este un spaţiu finit, dar fără graniţe. Apoi imaginaţi-vă că această suprafaţă s-ar restrânge la un punct.” Am avea atunci un continuu spaţiu-timp închis, cu raza zero. Dar nici această definiţe nu descrie complet situaţia, iar Holt afirmă că nici nu este convins că nimicul chiar există: „Specialiştii în filosofie analitică spun că nimic este un substantiv, că denumeşte o entitate, dar nu e aşa – de fapt, înseamnă opusul a ceva care există. Ce e aşa de deosebit la nimic? Nu e o noţiune filosofică productivă.”
Dar numai pentru că nimicul este extrem de greu de conceptualizat, nu înseamnă că nu e ceva real, spune Lawrence Krauss. “În ştiinţă există o mulţime de lucruri cărora este imposibil să le dai de rost în mod intuitiv, dar asta nu înseamnă că ele nu există.”
Dificultatea de a înţelege noţiunea de nimic datează de multă vreme. Grecii antici nu aveau conceptul de zero şi detestau atât de mult ideea în sine, încât au refuzat să-l includă pe zero în sistemul lor de numeraţie, chiar şi atunci când calculele lor astronomice ar fi cerut acest lucru. “Noi, oamenii, aveam realmente oroare de vid”, spune Charles Seife. “Pentru noi, ideea de nimic reprezintă ceva care ne sperie, ideea de haos, de nesocotire a regulilor.” În cele din urmă, definirea nimicului s-ar putea să fie ceva de neatins, o ţintă mobilă, ce se schimbă cu fiecare revoluţie în ştiinţă, pe măsură ce noi descoperiri ne arată că ceea ce crezuserăm a fi nimic este, de fapt, ceva.
Sau, cum spune astrofizicianul Neil deGrasse Tyson, “s-ar putea ca problema nimicului să nu fie rezolvată niciodată.”
