Descris încă din anii 1920, Platybelodon, o rudă dispărută a elefanţilor, avea, în locul trompei tubulare, un bot lăţit sub forma unei lopeţi; falca inferioară, credeau savanţii secolului trecut, ar fi fost folosită pentru a săpa în solul mlăştinos sau în sedimentele acvatice, dezrădăcinând plantele cu care se hrănea animalul. Dar noi cercetări sugerează că animalele trăiau într-un altfel de mediu şi că botul cu formă ciudată avea un mod de funcţionare cu totul diferit.
Mandibula – falca de jos – a lui Platybelodon cuprindea doi fildeşi foarte lăţiţi (fildeşii elefanţilor fiind, de fapt, dinţi incisivi modificaţi).
Se credea că aceste animale trăiau în zone mlăştinoase şi utilizau lopata pentru a săpa în sol sau a draga fundul apei în căutarea hranei. Dar analize mai recente ale uzurii dinţilor de pe mandibulă sugerează că ea ar fi fost folosită mai curând ca o coasă, pentru tăierea vegetaţiei rigide, şi că animalele ar fi trăit, de fapt, în mediul terestru.
Paleontologul care a propus această teorie în 1992, David Lambert, considera că Platybelodon se hrănea cu plante terestre, apucând ramurile cu trompa sa lăţită şi retezându-le cu incisivii enormi de pe mandibulă. Şi, într-adevăr, studiul dinţilor arată că, în secţiune, ei prezintă o structură care conferă forţă şi rezistenţă la abraziune, ceea ce sprijină teoria lui Lambert privind modul de hrănire al acestor animale.
Genul Platybelodon cuprinde peste 15 specii cunoscute până în prezent, ceva mai mici decât elefanţii africani moderni, şi face parte dintr-o familie numită Gomphotheriidae, care conţine numeroase specii de pachiderme cu fildeşi modificaţi, de cele mai variate forme. Specii de Platybelodon au trăit în Miocen, în urmă cu 15 – 4 milioane de ani, în Africa, Eurasia şi America de Nord.
