Fastul şi pompa cu care s-a celebrat zilele trecute împlinirea a 50 de ani de la adoptarea Tratatului de la Elysee, marele acord franco-german, care, sub bagheta unor vizionari precum de Gaulle şi Adenauer a pus bazele resetării relaţiilor bilaterale, dau mult de gândit.
Doar morţii se duc la groapă cu atâta morgă. Doar marile funeralii au parte de atâtea surle, trâmbiţe şi tobe. Unei prietenii adevărate i-ar şedea bine o oarecare modestie. O oarecare prudenţă, rezervă şi moderaţie. Dar toate acestea au devenit, cu acea ocazie, neologisme, atât în ditirambicul Berlin, cât şi în emfaticul Paris.
Exageratele elogii adresate prieteniei franco-germane, sau, după caz, germano-franceze, merg mână în mână cu adumbrirea vederii tuturor acelor comentatori ai treburilor europene care insistă să ignore carenţele majore ale construcţiei politice europene.
În mod evident, de Gaulle şi Adenauer au avut temeiuri în parte îndreptăţite să-şi încheie mult celebratul tratat. Acest document, semnat la 22 ianuarie 1963, a parafat, după înfrângerea Germaniei naziste şi victoria, la masa verde, a Franţei, hotărârea elitelor celor două naţiuni, între care una divizată, de a pune capăt secolelor de ostilitate, vrăjmăşie şi conflict mutual şi de a purcede la o lucrare comună. Această lucrare s-a vădit, în multe privinţe, a fi o operaţiune de mare succes, întrucât a creat condiţiile necesare elaborării şi punerii la punct a motorului franco-german al Europei. Ce-ar fi fost Uniunea Europeană fără acest motor.
Că, în 1963, motivele celor doi oameni de stat fuseseră diferite, ba chiar divergente, nu e un secret şi nu schimbă defel datele problemei. Realitatea este, că, după cum reliefa recent săptămânalul german Der Spiegel, Adenauer dorise tratatul cu francezii pentru a pune capăt, odată pentru totdeauna, oricăror tendinţe germane de izolare de Apus. La rândul său, de Gaulle ar fi vrut un partener german docil, dar puternic economic, în stare să-i susţină ambiţiile antiamericane.
Deşi popoarele par, în mare măsură, să se respecte reciproc, iar urmele vechilor adversităţi sunt greu de detectat, nici azi concepţiile elitelor celor două naţiuni nu sunt mai puţin divergente. Franţa încearcă în disperare să îmbrăţişeze Germania, astfel încât marele ei vecin de la răsărit să nu redobândească o preeminenţă incontrolabilă în Europa.
La rândul ei, o mare parte a elitei germane năzuieşte să creeze şi să gestioneze Statele Unite ale Europei, ale cărei instituţii, construcţie şi eficienţă economică şi comercială să le semene dacă se poate leit celor ale Republicii Federale. Acest eşafodaj ar urma să se dovedească în stare să ţină piept provocărilor globale şi tot mai cumplitei concurenţe asiatice.
Reacţiile divergente ale celor două părţi la criza euro, insultele, abia voalate, proferate de cele două părţi ale frontierei comune în timpul campaniei electorale franceze şi concepţiile politice diametral opuse ale celor două guverne dovedesc că Berlinul şi Parisul se situează pe planete diferite. Franţa lui Hollande crede că Germania e o frână în Europa, că fără ea relansarea Bătrânului Continent ar fi un proiect fezabil dacă nu de-a dreptul facil, întrucât ar implica doar obligaţiuni europene, eurobonduri, în speţă colectivizarea datoriilor. S-ar lua, ca Robin Hood, de la bogaţi (precum nemţii, scandinavii, olandezii) şi s-ar da săracilor (latinii din sudul continentului). Concomitent, Parisului nici prin cap nu-i trece să renunţe la suveranitatea naţională spre a face pe plac germanilor şi proiectelor lor de federalizare a Europei şi creare a Uniunii politice.
De partea cealaltă, în Germania lui Merkel domneşte teama şi dispreţul faţă de guvernul socialist francez. Detestată e îndeosebi incapacitatea lui (alarmantă şi pentru burghezia pariziană) de a renunţa la centralism, de a se despărţi de vechiul dolce far niente şi de a realiza că nu se mai supravieţuieşte în lumea globală fără austeritate şi reforme dure.
De aici încolo, toate drumurile duc nu la Roma, ci la implozia Uniunii Europene, dacă elitele celor două naţiuni nu descoperă la timp manevra de transpunere în marşarier şi de revizuire a motorului european. Europei îi trebuie mai puţine discursuri encomiastice şi celebrări fastuoase şi net mai multă meditaţie, reformă, democraţie autentică şi hotărâre de a lupta împotriva oricărui tip de extremism în interiorul şi în afara continentului.
