Cancelarul german este adevărata doamnă de fier a Europei. Le cere ţărilor aflate în criză austeritate fiscală şi reforme pentru a-şi spori productivitatea în schimbul ajutorului german. Ca în Spania, care mai are încă un drum lung de parcurs, dar care dispune deja de o structură de costuri competitive, poate exporta şi atrage înapoi industriile care au fugit de costurile mari.
Germania a avut o traiectorie politico-economică deosebită de la reunificarea în fruntea căreia s-a aflat Helmut Kohl în 1990. Din acelaşi partid conservator ca şi Merkel, Kohl a realizat o mare creştere fiscală, pentru a accelera reunificarea. El a obţinut o realizare istorică, împlinind o mare ambiţie a poporului german, însă a lăsat ţara cu grele datorii fiscale şi de securitate, compromiţând competitivitatea.
După dărnicia dreptei în perioada Kohl, germanii au adus stânga la putere în 1998. Guvernul social-democratului Gerhard Schröder, spre surprinderea unora, a întreprins o serioasă ajustare, a mărit vârsta de pensionare şi a cerut angajamentul companiilor şi al lucrătorilor în beneficiul productivităţii şi al austerităţii.
După şapte ani la putere, social-democraţii s-au erodat din cauza reformelor nepopulare şi au pierdut alegerile din nou în faţa conservatorilor. Merkel, crescută în Germania de Est comunistă şi, de aceea, o mare susţinătoare a capitalismului, a preluat puterea, propunând tocmai austeritate după ce a înfrânt partidul care întreprinsese o austeritate serioasă.
De fapt, cancelarul a continuat programul de austeritate, care a făcut Germania mai competitivă şi a consolidat-o drept ancoră de stabilitate europeană: o ţară democratică, paşnică, productivă, bogată şi progresistă.
Dar deşi Merkel a câştigat triumfal alegerile, cu 311 din cele 630 de locuri din Bundestag, aliaţii săi liberali nu au obţinut cei 5% din voturi pentru a intra în Parlament şi pentru a reface majoritatea. Liberalii au fost erodaţi pentru că au promis reducerea unor impozite, pe care Merkel le-a barat pentru a păstra echilibrul conturilor guvernului, care se aflau sub presiune din cauza ajutorului destinat ţărilor europene aflate în criză.
Aşadar, Merkel ar putea fi nevoită să se alieze încă o dată cu social-democraţii, aşa cum s-a întâmplat în primul său mandat, sau cu Verzii. Indiferent de acorduri şi de alianţe, toată lumea ştie un lucru: austeritatea şi competitivitatea germană vor rămâne.
