O colegă îmi zice de vreo câţiva ani - de prin 2005, de la inundaţii, dacă-mi aduc bine aminte - că eu n-ar trebui să plec departe de casă nici măcar o zi, că după mine e potopul. „Nu ştiu cum se face, dar cum pleci tu, cum se întâmplă ceva naşpa pe aici”, îmi zice. Azi, când ne-am revăzut după vreo 10 zile, timp în care eu am hălăduit prin lume, îmi zice: „Constat că nu numai că mereu se întâmplă LUCRURI când pleci tu, dar ele sunt în strânsă legătură cu distanţa: cu cât pleci mai departe, cu atât e mai grav ce se petrece aici, acasă”. Prostii, zic... Nu are nicio legătură plecarea mea undeva cu faptul că se întâmplă tragedii, lumea se mişcă sau natura se dezlănţuie. Oricum... bine că plec rar. Cine ştie, o fi ceva...
Cert este că „evadarea” mea din acest oraş şi din această ţară, fie şi pentru o scurtă perioadă, de doar 9 zile, a adus multe schimbări. În ţară s-a petrecut o mare nenorocire şi s-au aprins scântei în rândul populaţiei în general şi în câteva medii socio-profesionale în special. Nu voi scrie nimic despre asta, însă, pentru că nu obişnuiesc să-mi dau cu părerea doar ca să mă aflu în treabă, în condiţiile în care nu am fost aici, nu am putut urmări tot ce se întâmplă şi tot ce se spune. Voi vorbi însă despre ceva care interesează pe toată lumea în aceste zile: despre schimbare. Oare se poate schimba ceva în societatea românească actuală? Eu sunt pesimistă. Adică... orice se poate schimba, desigur: se pot schimba şefii, se poate schimba o lege, dar oamenii în interiorul lor se schimbă al naibii de greu. Din păcate, nici măcar o tragedie ca cea de la „Colectiv” nu va putea schimba nişte oameni care zeci de ani - unii chiar toată viaţa lor - au fost obişnuiţi să gândească şi să acţioneze „româneşte”. Mai nou, am aflat că există substantivul „românească”. Adică: „Hai să facem O ROMÂNEASCĂ. Am auzit-o la un român stabilit într-o ţară civilizată în momentul în care a întors maşina pe linia continuă. Termenul este însă valabil pentru orice e ilegal, imoral sau de prost gust. E un fel de brand naţional, de care nu scăpăm nici după ani de trai în ţări unde civilizaţia e împământenită şi atent păzită.
Mi-aş dori să pot crede că România poate deveni curând o ţară civilizată. Din păcate, semnele sunt rău prevestitoare. Impresia mea este că nimeni şi nimic nu poate declanşa o aşa modificare de comportament nici măcar într-un orizont de timp de... să zicem... 20 de ani. Dar mi-aş dori să se întâmple. Mi-aş dori să merg pe stradă fără a ţine strâns lipită de corp poşeta cu acte şi doi firfirici în portofel. Mi-aş dori să nu verific de două ori dacă am închis bine maşina după ce am parcat-o. Mi-aş dori să văd cum oamenii merg agale pe stradă, nu doar grăbiţi şi gânditori, cu ochii în pământ. Mi-aş dori ca cei dragi mie să-mi fie aproape, nu împrăştiaţi prin toate colţurile lumii. Mi-aş dori tare mult ca, aflată, într-o ţară străină, să nu fac gol în jurul meu dacă vorbesc româneşte. Şi mi-aş dori să trăiesc altfel aici, în ţara mea. Dacă mi-aş dori doar să trăiesc ALTFEL, aş pleca.
