Mai zilele trecute, într-o emisiune de ştiri al unui post tv naţional am putut vedea lamentările unei cucoane care se jeluia că după ce nesimţitul ăsta de stat i-a redus salariul cu douăşcinci la sută, sărmana de ea nu-şi va mai putea plăti rata de 900 de euro pe care o avea la creditul de nevoi personale. Acuma, suma în sine nu are nimic deosebit. Există destule credite care le scot din buzunare celor care le-au contractat chiar şi câteva mii de euro. Altceva este însă deranjant, din prisma recentelor proteste şi mitinguieli făcute de cei bugetari reduşi la salarii: cucoana cu pricina se jeluia că nu-şi mai poate plăti rata din salariul de FUNCÞIONAR ÎN ADMINISTRAÞIA LOCALÃ. Ei, acum parcă se mai schimbă oareşcum datele problemei. Să facem un calcul simplu: rata la orice împrumut de nevoi personale acordat de o bancă nu poate fi mai mare de (aşa zice banca şi aşa ar fi şi legal) 30% din salariul solicitantului. Acum, dacă rata buclucaşă era de 900 de euro pe lună, înseamnă că amărâta de bugetară căreia i se redusese salariul câştiga (înainte de „tăiere”) un mizilic de vreo 2700-2800 de euroi pe lună. Adică vreo 11.400 de lei (noi, evident) lunar. Este că-i bine?
Şi când te gândeşti că există o mulţime de amărâţi printre aceşti bugetari, care deşi nu mai apar atât de supăraţi pe guvernul pe care nu ştiau pe vremuri cum să-l mai ridice în slăvi, nu au salarii de mii de euro pe lună, dar au primit de acasă cei şapte ani de învăţături şi o doză respectabilă de bun simţ. Ei bine, nu aceştia reprezintă majoritatea celor care dau din mâini, din picioare şi din ce mai pot pe la diversele mitinguri, proteste şi alte asemenea forme de luptă pentru apărarea nemuncii, ci acea „elită” de trântori a căror singură calificare pentru ocuparea unor posturi de căpuşe de stat a fost carnetul de partid şi abilitatea de a pupa dosul cui trebuia.
Toată această situaţie îmi aduce aminte de o fază petrecută cu destulă vreme în urmă, într-o importantă instituţie din aceeaşi lamentabilă administraţie publică locală. O funcţionară de la un ghişeu îşi făcea cu deosebită râvnă manichiura, impasibilă la coada care se formase în faţa geamului de la ghişeu. Evident, unul dintre amărăştenii care începuseră să fiarbă de nervi în faţa purtătoarei de mânecuţe n-a mai putut rezista şi a întrebat-o, plin de oftică: „Auzi, madam, da' n-ai de gând să începi să mai şi lucrezi?”. La care distinsa conţopistă a replicat cu o nonşalanţă plină de cinism: „Omule, nu vezi că eu sunt funcţionară la stat? Aşa că stau!”.
Şi când te gândeşti că există o mulţime de amărâţi printre aceşti bugetari, care deşi nu mai apar atât de supăraţi pe guvernul pe care nu ştiau pe vremuri cum să-l mai ridice în slăvi, nu au salarii de mii de euro pe lună, dar au primit de acasă cei şapte ani de învăţături şi o doză respectabilă de bun simţ. Ei bine, nu aceştia reprezintă majoritatea celor care dau din mâini, din picioare şi din ce mai pot pe la diversele mitinguri, proteste şi alte asemenea forme de luptă pentru apărarea nemuncii, ci acea „elită” de trântori a căror singură calificare pentru ocuparea unor posturi de căpuşe de stat a fost carnetul de partid şi abilitatea de a pupa dosul cui trebuia.
Toată această situaţie îmi aduce aminte de o fază petrecută cu destulă vreme în urmă, într-o importantă instituţie din aceeaşi lamentabilă administraţie publică locală. O funcţionară de la un ghişeu îşi făcea cu deosebită râvnă manichiura, impasibilă la coada care se formase în faţa geamului de la ghişeu. Evident, unul dintre amărăştenii care începuseră să fiarbă de nervi în faţa purtătoarei de mânecuţe n-a mai putut rezista şi a întrebat-o, plin de oftică: „Auzi, madam, da' n-ai de gând să începi să mai şi lucrezi?”. La care distinsa conţopistă a replicat cu o nonşalanţă plină de cinism: „Omule, nu vezi că eu sunt funcţionară la stat? Aşa că stau!”.
