Apele politicii româneşti mai tare se încing şi fierb de parcă ar fi în ton, mai degrabă, cu mult enervanta caniculă decât cu sezonul vacanţelor când, în general, lucrurile se mai potolesc. Şi aşa se face că gândul numai la vacanţă nu îţi poate zbura, dacă te uiţi şi la altceva decât la reluările de câte „n” ori ale filmelor ori la emisiunile aşa-zise de divertisment. Dacă ai timp şi asculţi cam ce spune, sau ce se mediatizează că ar fi spus fiecare dintre părţile implicate, în primă instanţă, le dai dreptate. Asta aşa, la prima vedere, pentru că dacă despici firul în patru, în măsura în care ai chef să mai faci asta când până şi pietrele par că fierb, iar aerul condiţionat poate să îţi asigure o nemaipomenită răceală, se mai schimbă lucrurile. Proaspăta Opoziţie ţipă şi plânge, acuzând la fel de proaspăta Putere că s-a apucat de confiscat instituţiile statului. Dar nu îşi reaminteşte timpurile când acum proaspăta Opoziţie, pe atunci matura Putere, făcea cam acelaşi lucru. Pe de altă parte, fosta Opoziţie, aflată în sfârşit acum la butoane, măcar parţial, tinde şi uneori chiar face exact ceea ce mai deunăzi fostei Puteri. Pornind de la sintagma „politicienii sunt un rău necesar”, tendinţa cea mai la îndemână unuia care face politică doar la cafea şi nu prea aşteaptă mult nici de la unii, nici de la alţii, e să pună mâna pe telecomandă, în căutarea unui program mai liniştit, gen documentar despre... viaţa în junglă. Asta deoarece oricât sânge şi oricâtă luptă ar fi între carnivorele din junglă şi „cina” lor, pentru ei măcar regulile sunt destul de clare. Nu ca în politică şi nu ca între politicieni şi „cina” lor, numită o dată la patru ani electorat. O să spuneţi că ştiţi şi politicieni, şi edilii intră aici, că tot politică fac, indiferent de ce au făcut şi s-au îmbogăţit, au lăsat destul în urmă. Au pus umărul şi au modernizat oraşele din care sunt sau... Sunt şi din aceştia. Cam rari, dar mai sunt. Şi, la fel, toată lumea poate da exemple de supercinstiţi care nu numai că nu au făcut nimic, dar au permis funcţionarilor de sub ei, ierarhic vorbind, să facă praf şi pulbere. Aşa că la o analiză, cam cinică, ce-i drept, dar cred că nu lipsită de realitate, am avea la dispoziţie trei tipuri de oameni politici. Cei care nu fac nimic, dar nici nu îşi iau dreptul, cei care fac ceva, dar au grijă şi de ei şi de ai lor, şi cei care fură de rup şi nici nimic nu fac. Adică mai mereu suntem în situaţia de a face vechea alegere între dracu' şi taică-su. Şi în situaţia asta ce mai contează care cu care se încaieră la tv, de zici că i-a înnebunit codul galben, când tipologiile astea nu prea se vor schimba?
