Nu mai are cine să-i adune pe nemernicii din România pe un stadion şi să tragă în ei cu mitraliera, aşa cum promisese Corneliu Vadim Tudor. Fără să fiu neapărat un fan al marelui scriitor şi om de cultură, trebuie să recunosc că în afară de aşa-zisa lui ”nebunie” mi-a plăcut să îl ascult întotdeauna, mi-a plăcut să îi admir vehemenţa cu care îi bălăcărea pe cei cu care lupta pe plan politic, lăsând întotdeauna aceeaşi impresie, cea de tribunul poporului. Ultima lui poezie, cea în care îşi dăduse deja întâlnire cu moartea, ”Ultima cafea”, a fost poate încununarea unei cariere de mare scriitor, a operei unui om de geniu al poporului român. Nebun sau nu, cert este că a avut întotdeauna curajul să se ia în piept cu toţi marii borfaşi ai neamului ăsta, nu numai o dată, ba, chiar de vreo cinci ori dacă stăm să numărăm numai ocaziile în care a candidat la cea mai înaltă funcţie în stat, cea de preşedinte al României. Chiar dacă m-am bucurat de fiecare dată că nu a reuşit să ajungă acolo unde şi-ar fi dorit, de multe ori am stat şi m-am întrebat dacă nu cumva ar fi putut fi pentru noi, românii, schimbarea pe care am tot aşteptat-o şi pe care încă o mai aşteptăm cu ochi senini şi goi. Goi de atâta privit în toate părţile după cea luminiţă de la capătul tunelului pe care oricum ne avertizase Silviu Brucan că nu o vom vedea mai devreme de vreo douăzeci de ani. Era optimist, săracul... au trecut şi mama celor douzeci de ani şi luminiţa aia întârzie să vină la întâlnirea mult visată de poporul ăsta al nostru care parcă a fost blestemat să trăiască pe un tărâm blagoslovit cu toate formele de relief, cu bogăţii care, deşi se tot chinuie nemernicii ăia care au tot urcat în tronul ţării să le fure, par să tot izvorască făcând astfel tronul ăla mult dorit. Bine că vine unul ca prinţul Marii Britanii, care s-a tot săturat şi el să mai aştepte să moară mămăiţa lui şi să-i lase tronul, s-a gândit el mai bine şi şi-a tras o căsuţă pe plaiurile mioritice, nu de alta, dar o fi aflat şi el de prin biblioteca regală că sângele de pe la noi te întinereşte, păstrându-te veşnic tânăr, având astfel ocazia să-şi pună şi el pe cap o dată şi o dată cea coroană a Marii Britanii.
Până una-alta, uite că am rămas mai puţini, ultima cafea a lui Corneliu Vadim Tudor lăsându-ne un gol în suflet, lăsându-ne să ne gândim la ce-ar fi fost dacă l-am fi votat, dacă şi-ar fi pus în aplicare planul lui cu stadionul şi mitraliera. Ca să nu mai vorbim şi de faptul că nu mai ajunge nici la întâlnirea cu blondele alea ”super-deştepte” ale lui Dan Negru de la emisiunea aia de pe la Antena 1, blonde care parcă sunt alese special după gradul lor de mare prostie. Mare păcat să pui faţă în faţă cincizeci de fătuci cu unul ca Vadim. Dumnezeu să-l ierte!
