M-am născut în oraş şi am trăit mult în oraş, dar, dacă e să vorbesc de cei 7 ani de acasă, lucrurile sunt mai complicate, pentru că de la 1 an până la 6 ani am fost crescută de bunici, la ţară. Deci... sunt oraşeancă sau nu? Eu spun că sunt orăşean cu educaţie de la ţară, în vremuri în care se punea mare accent pe bunul simţ. Viaţa la oraş mi s-a părut la început complicată şi lipsită de satisfacţii, motiv pentru care părinţii mei au avut mult de furcă cu mine în momentul în care m-au luat la ei acasă. În primele luni fugem zilnic la bunici, cu „rata”, după ce ieşeam de la grădiniţă. Făceam naveta, cum se zice... S-a născut apoi sora mea şi, încet-încet, am început să mă adaptez la viaţa de la oraş. Numai că şi acum, după mai bine de 40 de ani, o parte din mine nu vrea să adopte stilul de viaţă urban, unde fiecare face ce-l taie capul şi termenul de comunitate are adesea o conotaţie peiorativă. Acesta este, poate, motivul pentru care mă „consum” ca o fraieră de câte ori văd cum orăşenii, concetăţenii mei, comunitatea din care fac parte, se comportă de parcă tot oraşul e tarlaua lor, pe care pot face ce vor, dar cu multe pretenţii şi ifose cât cuprinde.
Aş vrea să pot fi ceva mai detaşată şi să nu mai pun la suflet toate mârlăniile pe care le constat în jurul meu, dar se pare că e imposibil. Dacă nu am reuşit să mă adaptez până acum (în sensul de a deveni ceva mai indiferentă, dacă nu chiar nesimţită), nu cred că mai am şanse s-o fac de acum încolo. Deci că mă stresez singură, aproape zilnic, punând la suflet toate prostiile...
Aşa mi s-a întâmplat şi azi, când am găsit pe treptele de la intrarea în sediul firmei sticle de bere şi de suc goale, ambalaje de dulciuri şi de... bijuterii (?!) şi chiştoace de să le iei cu făraşul. La nici 20 de metri, pe marginea străzii, era, desigur, un coş de gunoi. Am luat frumos gunoaiele şi am făcut ceea ce ar fi trebuit să facă orăşenii mei, concetăţenii mei, vecinii mei... adică m-am dus cu gunoaiele la coş (care coş era plin ochi şi lângă el erau aruncate alte sticle goale de bere... dar asta-i altă poveste...). Cu alte cuvinte, mi-am început ziua ca un gunoier, strângând după nişte orăşeni nesimţiţi. Şi nu e prima oară, desigur!
Dacă unii dintre vecinii mei de la job au probleme cu bunul simţ, staţi să-i vedeţi pe cei din cartierul unde locuiesc! Dimineaţa, pe o rază de 20-30 de metri în jurul blocului, vezi cel puţin 3-4 saci cu gunoi abandonaţi de alţi orăşeni, membri ai comunităţii ăsteia, cărora le-a fost lene să-şi ducă rahatul din gospodărie la container. L-au lăsat la colţ de bloc sau printre maşinile parcate, să le rupă câinii şi să le împrăştie în tot cartierul. Ce civilizaţie, frate?! Ce bun simţ?! Îmi aduc aminte că acum câţiva ani s-a desfiinţat un chioşc de la colţul blocului. Era fix în drumul spre container şi în câteva săptămâni deja se adunase o tonă de gunoi în chioşcul ăla. Maşinile de la Ecosal îl ocoleau, în ciuda insistenţelor mele şi ale altora, până când unul dintre vecini s-a apucat să care singur gunoiul, cu un cărucior, până la container, ca să scăpăm de focarul de infecţie, că ne năpădiseră muştele, gândacii, şobolanii şi pisicile. I-am făcut atunci poze domnului Isofache şi l-am făcut vedetă la ziar. Abia după aceea s-au sesizat şi autorităţile şi au demolat chioşcul. Cam aşa se trăieşte în oraşul ăsta.
Scriu des despre acţiunile Poliţiei Locale şi, sincer, mă bucur să văd că se dau amenzi pentru comportament necivilizat. Dar nu-i destul... Poate sunt eu prea intransigentă, dar parcă lipseşte ceva... Desigur, lipseşte educaţia, dar parcă mai e ceva. Să fie constrângerea?
