Iaca, m-am gândit şi eu să vă fac să mai uitaţi partea neagră a lumii ăsteia în care trăim, să mai uităm de politică şi de politicieni, de morţii de pe toate drumurile, de cei de pe la cluburile pe unde se duc tinerii să se distreze şi ajung să fie pupaţi reci, de cei morţi în accidente stupide de maşină, atunci când mor copii de bani gata doar pentru că părinţii lor au vrut să-i ”alinte” cu vreun porcuşor (nu de alta dar eu nici nu ştiu măcar cum se scrie „Porşe”), să vă spun şi eu că îmi pare rău de toţi oamenii care mor aiurea prin lume şi să încerc, dacă pot, să vă aduc un zâmbet pe buze. Nu de alta, dar ştiţi şi voi foarte bine că aşa suntem noi, românii, ne calcă duşmanul sau durerea sau boala pe gât, ne ridicăm, mai facem câteodată haz de necaz, dar lăsăm viaţa să meargă înainte. Acu', hai să mai facem şi haz de necaz.
Citeam mai zilele trecute ce spunea un om (era să spun un om nebun, pentru că a avut şi un gram de nebunie), Albert Camus, care nici măcar nu era născut francez, de fapt era algerian (putea foarte bine să fie şi el un terorist, numai că pe vremea aia nici algerienii, nici sirienii, nici cine mai ştiu eu ce naţii nu practicau sportul ăsta) şi care spunea drespre iubire: ”O iubire care nu suportă confruntarea cu realitatea nu-i iubire”. Şi, azi, stând pe o bancă în aşteptarea unui tramvai, mi-am dat seama câtă dreptate avea. Lângă mine s-au aşezat, în aşteptarea tramvaiului, doi bătrânei: un el, roşu la faţă, cu nasul roşu, şi o ea, ceva mai trecută decât el (sau poate aşa părea, că aşa spun unii, mai deştepţi decât mine, că femeile îmbătrânesc mai repede decât bărbaţii). Fără să vreau am fost martor la discuţia dintre ei, care suna cam aşa: ”Măi, omule, ce am vorbit noi, că mergem azi la distracţie? Dacă veneai altfel, mergeam şi eu acasă, mă aranjam, dădeam şi eu cu un ruj şi după aia mergeam şi noi în oraş, ca oamenii, să ne distrăm. Aşa... uite şi tu cum arăţi! Ce mă fac eu cu tine?”. Şi, l-a lăsat pe bancă, a plecat, deşi omuleţul ăla intrat bine în vârsta a treia îi spunea ceva de cumpărat o pâine, de mâncat ceva şi de dormit oleacă până la distracţie. Dragoste cu năbădăi, bat-o vina! Hai, că dacă tot m-am pornit pe citate, să vă mai dau unul, de la Alfred de Musset: ”A iubi inseamnă ceva, restul nu e nimic”. Şi tot el a spus cândva: ”Greu nu este să te îndrăgosteşti, greu este să-ţi declari dragostea”. Oare de ce atunci când vrem să vorbim despre iubire, despre dragoste, trebuie neapărat să ne ducem în trecut, la un Eminescu, la un Goga, la un Blaga, când dragostea pluteşte printre noi, când iubirea se naşte de la grădiniţă şi moare odată cu hoitul nostru, cu carcasa asta în care umblăm prin lume? Habar n-am dacă v-am adus un zâmbet pe buze citind inepţiile mele... chestia e că dragostea asta, bat-o vina, există şi va exista printre noi, este un virus universal, nevindecabil. Că uneori mai trece şi prin stomac, după cum ne-au învăţat bătrânii noştri, că uneori dragostea e mai rea decât ceva care începe cu ”c”... nici nu mai contează. Iubiţi-vă la orice vârstă!
