De peste 20 de ani ne facem că încercăm să reducem corupţia, doar pentru a constata că fenomenul pleacă chiar din interiorul sistemului, de parcă acest lucru nu era general cunoscut. Poliţişti, procurori şi judecători au trecut de-a lungul anilor prin boxa acuzaţilor, fără ca asta să îi sperie prea mult pe colegii lor. Acum câteva zile, un fost prim procuror de la Galaţi a fost trimis în judecată pentru luare de mită alături de soţia sa, ofiţer de Poliţie, iar în urmă cu circa o lună doi poliţişti erau condamnaţi pentru că au cerut şpagă fără nicio jenă. Putem continua la nesfârşit, dar cred că cele două exemple sunt suficiente pentru a ne da seama nu numai că nu am reuşit să diminuăm corupţia, dar ea se tot amplifică la mai toate nivelurile. „Darurile” au devenit practic un obicei împământenit la noi, fără de care nu poţi face mai nimic, pornind de la scoaterea unei banale adeverinţe şi până la obţinerea de contracte pe bani publici în urma trucării unor licitaţii.
Un prieten stabilit în Franţa îmi povestea că s-a dus la Primăria din localitatea unde locuieşte de câţiva ani pentru a cere un document, iar odată cu datele personale i-a strecurat funcţionarei şi o mică atenţie. Femeia l-a apostrofat atât de tare, încât nu i-a mai trebuit de atunci încolo măcar să se mai gândească la aşa ceva. Amicul meu mi-a spus că nu a făcut altceva decât ce învăţase în ţară, fără să stea prea mult pe gânduri. Asta este diferenţa dintre noi şi ei, cei din afară.
Putem găsi multe cauze la acest fenomen, cea mai la îndemână fiind reducerea salariilor, dar ne-am minţi, din nou, singuri. Realitatea este că ăsta este modul nostru de a fi, fie că vrem să recunoaştem sau nu. Până nu băgăm mâna în borcanul cu miere, măcar să gustăm puţin, nu ne simţim bine. Sigur, nu e cazul să generalizăm, dar cam ăsta e adevărul. Poliţiştii şi magistraţii sunt în linia întâi, iar fără un simţ de răspundere serios şi un caracter pe măsură cad pradă, inevitabil, tentaţiei banilor. Cazul Boldea este cel mai proaspăt exemplu că banii şi puterea nu sunt suficienţi pentru a ţine departe funcţionarii de tentaţia corupţiei. Mihail Boldea avea case, maşini, terenuri, o funcţia politică râvnită de mulţi şi, totuşi, nu a fost deajuns. Şi ajung astfel şi la punctul nevralgic, la călcâiul lui Achile, cum vreţi să îl numiţi.
Prostia şi aroganţa fac diferenţa la noi. Persoanele inteligente nu fac excepţie, pentru că ştiţi cum se spune: unde există multă inteligenţă, există şi multă prostie. Noi suferim de sindromul tupeistului: nu mi se va întâmpla tocmai mie, eu sunt de neatins, sunt prea deştept ca să păţesc aşa ceva. Şi exact asta li se întâmplă. Ce-i drept, nu sunt numai ei de vină. În justiţie, ca în orice alt domeniu, există o categorie aparte: pupincuriştii. Îi recunoaşteţi repede după modul în care se ploconesc în faţa şefilor, dar şi după tratamentul aparte de care beneficiază. Ei sunt, de multe ori, factorul declanşator al acestor spectacole de o idioţenie greu de descris. Hotărâri judecătoreşti strâmbe, proiecte stupide, cheltuieli inutile şi tot aşa. Până nu ne lepădăm de năravurile de care aminteam mai sus, nu avem nicio şansă să scăpăm de corupţie, iar, din păcate, nu cred că o să o facem prea curând.
