Gravele probleme cu care România s-a confruntat în perioada comunistă vizavi de copiii instituţionalizaţi au fost moştenite şi în perioada postdecembristă. Poate nu mai sunt legaţi de paturi şi închişi în camere cu zăbrele la geamuri, dar abuzurile continuă la adresa acestor copii ai nimănui. Mulţi dintre supraveghetorii şi instructorii din centrele de plasament nu ar merita să se ocupe nici de o turmă de vite, darămite de aceşti copii loviţi de soartă. Cea mai bună soluţie pentru ei este plasamentul la asistenţi maternali, iar cea ideală este adopţia. Cum ultima variantă nu este posibilă de multe ori, din varii motive, plasamentul rămâne o opţiune viabilă pentru că micuţii au parte de o atmosferă cât de cât apropiată de cea dintr-o familie adevărată. Sunt şi asistenţi maternali care refuză se se mai ocupe de copii dacă nu sunt plătiţi aşa cum ar vrea, dar fiecare pădure are uscăturile ei. Şi mai gravă este situaţia când aceşti copii împlinesc 18 ani şi sunt daţi pur şi simplu afară din centrele de plasament, să se descurce cum pot. Pe această planetă nu există un sistem mai barbar decât cel din România în această privinţă. În loc ca statul să se preocupe de integrarea acestor copii în societate, mulţi dintre ei foarte talentaţi, se preferă varianta dezumanizantă de care aminteam, iar cei mai mulţi îngroaşă rândul infractorilor, pentru că nu au de ales. Între a muri de foame şi a supravieţui în condiţiile amintite, nu este greu de ghicit ce variantă aleg.
Dacă de la comunişti nu puteam emite niciun fel de pretenţie, de la o societate ce se vrea democratică aspiraţiile sunt cu totul altele. Dacă nu am fi avut doar analfabeţi, imbecili şi imbecilizaţi la conducerea ţării în ultimul sfert de secol, am fi acţionat direct la sursa problemei. E vorba de educaţia sau, mai bine zis, lipsa de educaţie a părinţilor care ajung să îşi abandoneze copiii. Dacă în şcoală s-ar ţine cursuri de educaţie sexuală, obligatorii, de altfel, în toate ţările occidentale de zeci de ani, nu am ajunge în situaţia ca mii de prunci să fie abandonaţi la ghena de gunoi în fiecare an. Când părinţii nu ştiu să facă o minimă diferenţă între rău şi bine, nu e de mirare că se leapădă de copii ca de balast. Ne stârnesc repulsie când îi vedem cerşind prin staţiile de autobuz sau la semafoare, dar puţini dintre noi se gândesc că aceşti micuţi nu au avut şansa să aleagă ce fel de viaţă vor avea. Şi cei care au norocul de a reuşi cumva să se angajeze, nu se pot ridica peste un anumit nivel, din cauza sechelelor cu care s-au ales în perioada cât au fost instituţionalizaţi, dar şi datorită lipsei de educaţie. Este o realitate a României de astăzi, probabil una dintre cele mai dure, pe care românii preferă să o trateze cu indiferenţă. Pentru fiecare lipsă de implicare, fie că a fost vorba de alegeri, fie despre abuzurile din închisori sau drama copiilor instituţionalizaţi, am primit câte o lecţie. Nu am învăţat nimic sau, mă rog, aproape nimic, iar asta spune multe despre noi ca popor.
