M-am autoeducat mereu să privesc partea bună a lucrurilor, iar dacă situaţia nu stă chiar atât de bine, să fac în aşa fel încât să se schimbe. De cele mai multe ori am reuşit şi cred că asta contează în final. Nu mă nemulţumeşte atât capacitatea majorităţii dintre noi de a gândi pozitiv şi de a acţiona în sensul ăsta, ci încăpăţânarea altora de a face rău doar pentru că le stă la îndemână să o facă. Este şocant să constaţi cât de mult dintre noi se ghidează în viaţă după tradiţionala ciudă, pe principiul „dacă eu nu am, de ai avea tu?”. Îmi amintesc de un amic, venit în vizită dintr-un alt oraş, care s-a trezit cu maşina zgâriată de la un capăt la celălalt, evident fără absolut niciun motiv. Cunosc oameni care le blochează maşinile altora în parcare, pentru că le este ciudă că ei nu vor avea niciodată asemenea maşini. Faza tare este că sunt atât de laşi, încât nu vor nici măcar să recunoască de ce au făcut asta, ci dau vina pe cel a cărui maşina au blocat-o. Noi, românii, am dezvoltat o adevărată cultură pentru ciudă în ultimii ani şi nu m-ar mira dacă cei de la Registrul Comerţului s-ar trezi într-o zi cu un nenea, care ar vrea să înregistreze aceste sentiment de invidie amestecat cu răutate. Problema este că mulţi dintre aceşti ciudoşi sunt pe deplin conştienţi de ceea ce îi caracterizează şi, deşi le-ar fi destul de uşor să se schimbe, nu o fac, pentru că le este mai comod să fie aşa. Schimbarea ar însemna să pună osul la treabă, ca să poată trece peste această stare de nesimţire în care se scaldă. Singura modalitate practică de a scăpa de acest fenomen sau măcar de a a-l diminua este educaţia. Chiar şi la tânăra generaţie am îndoieli din ce în ce mai serioase că s-ar putea schimba, pentru că familia şi anturajul îi împing către acest mod de gândire, deşi este de departe cea mai contraproductivă mentalitate pe care cineva o poate avea. La cei de vârsta a treia discuţiile sunt practic inutile, pentru că în vocabularul multora dintre cei caracterizaţi de ciudă nu mai există de ani de zile cuvântul schimbare. Au idei puţine şi fixe şi doar modul în care te privesc câteodată e suficient ca să ţi se înverzească şosetele, dacă mă înţelegeţi ce vreau să spun. Un prieten mi-a povestit de ciudoşi, care culmea, îşi fac în ciudă unul altuia, făcând o răutate, pe care nu o „împărtăşesc”, doar ca să se poată bucura singuri de ea, pe principiul „mie nu mi-e ciudă că sunt eu trist, mie mi-e ciudă că-s alţii fericiţi”. Majoritatea dintre noi îşi fac planuri, pe care încearcă să le pună în practică. Ciudoşii îşi fac doar planuri, cum să le strice proiectele celorlalţi. Sper ca acest mod de gândire, acest mod de viaţă chiar pentru unii dintre noi, să dispară cât mai repede. Spun asta atât pentru cei care îşi irosesc efectiv viaţa privind în curtea vecinului, cât şi pentru cei mulţi, cărora viaţa le pune suficient de multe piedici în cale, pentru a mai avea nevoie de „ajutor” la acest capitol.
