Ne dorim cele mai noi tehnologii, cele mai performante telefoane, cele mai bune maşini, cele mai confortabile case, cele mai bune produse de consum şi suntem gata să plătim atât cât trebuie pentru fiecare dintre acestea. Însă atunci când vine vorba despre serviciile publice, abordarea se schimbă: ne dorim în continuare cele mai curate oraşe, cele mai noi trotuare, cele mai atractive locuri pentru petrecerea timpului liber, dar suntem interesaţi ca toate acestea să se întâmple pur şi simplu şi, în general, să nu ne coste nimic pentru că asta este considerată o „datorie edilitară”. Acesta este un mit: că datoriile ce revin administraţiilor trebuie făcute fără să ne punem problema cum şi din ce resurse, pentru că noi plătim impozite. În realitate, mecanismele sunt mult mai complicate.
Cuvântul „taxă” provoacă inevitabil fiori reci şi descătuşează voci pregătite să pună la zid tot ce le iese în cale fără să fie nevoie de argumente sau dezbateri. Ce sunt taxele? Ele reprezintă plăţile efectuate de contribuabili pentru ca administraţia oraşului să poată presta un serviciu public. Cu alte cuvinte, banii încasaţi din taxele pentru un anumit serviciu sunt utilizaţi pentru prestarea acelui serviciu.
Dacă ne referim la taxa pentru habitat pot apărea imediat neclarităţi şi din pricina titulaturii vagi şi pretenţioase. Cuvântul „taxă” înseamnă, potrivit dicţionarului, „o plată efectuată în favoarea bugetului (...) de către diferite persoane în cazul când acestea se bucură de anumite servicii sau drepturi”. Cuvântul „habitat” înseamnă „teritoriu locuit de un individ (...) în cadrul căruia populaţia respectivă găseşte o complexitate uniformă de condiţii de viaţă, adaptându-se acestora”.
Cu alte cuvinte taxa de habitat ar putea fi explicată ca fiind o plată pentru menţinerea unor condiţii bune de trai. Ea are însă un sens real mai concret. De fapt este o taxă ce ar trebui plătită de fiecare în parte, pentru că fiecare în parte produce deşeuri.
Primăriile trebuie să garanteze şi să asigure curăţenia în oraşe, însă nu o pot face decât contactând servicii de salubritate. În momentul în care primăria comandă acest serviciu firmei de salubrizare trebuie să şi plătească pentru el şi-o poate face din banii pe care reuşeşte să îi colecteze din această taxă de habitat. În schimbul acestor bani este îndeplinită acea „datorie edilitară” amintită mai sus.
Pentru mulţi dintre cetăţeni problema gunoiului se încheie odată ce sacul de gunoi a ajuns la tomberon. În mod concret, adevărata problemă începe abia de aici încolo. Deşeurile trebuie transportate, procesate, sortate şi reciclate (după caz) şi, poate cel mai problematic, depozitate. Toate acestea presupun tehnologie, forţă de muncă energie consumată şi, prin urmare, cheltuieli însemnate ce trebuie suportate public, adică de fiecare dintre noi.
Asumarea plăţii unei astfel de taxe, precum şi stabilirea valorii rezonabile a acesteia sunt subiecte care trebuie să preocupe orice cetăţean responsabil şi interesat de felul în care arată oraşul, cartierul, locul în care trăieşte.
