Părinţii sunt responsabili pentru creşterea, educarea şi dezvoltarea copiilor minori. Cu toate acestea, există cazuri în care părinţii nu-şi pot îndeplini îndatoririle faţă de copii, fiind decedaţi sau aflându-se în imposibilitatea permanentă de a-şi exercita drepturile şi îndatoririle părinteşti. Tutela este destinată să înlocuiască autoritatea părintească, prerogativele ce le aveau părinţii asupra persoanei şi patrimoniului minorului fiind exercitate de tutore. Scopul tutelei este acela de a suplini lipsa părinţilor, de a crea posibilitatea exercitării faţă de minor a atribuţiilor părinţilor creându-se în jurul copilului un climat familial, adecvat formării şi dezvoltării personalităţii fizice şi morale a acestuia.
Astfel, potrivit art. 110 Cod Civil, tutela se poate institui în situaţiile când: ambii părinţi sunt decedaţi; ambii părinţi sunt necunoscuţi; ambii părinţi sunt decăzuţi din drepturile părinteşti sau li s-a aplicat pedeapsa penală a interzicerii drepturilor părinteşti; beneficiază de consiliere judiciară sau tutelă specială; ambii părinţi sunt dispăruţi ori declaraţi judecătoreşte morţi, precum şi în cazul în care, la încetarea adopţiei, instanţa hotărăşte că este în interesul minorului instituirea unei tutele.
Totuşi, legiuitorul lărgeşte sfera persoanelor care pot fi supuse ocrotirii, potrivit art. 105 Cod Civil, ”sunt supuşi unor măsuri speciale de ocrotire minorii şi cei care, deşi capabili, din cauza bătrâneţii, a bolii sau a altor motive prevăzute de lege nu pot să îşi administreze bunurile şi nici să îşi apere interesele în condiţii corespunzătoare…”.
Potrivit art.111 Cod Civil, persoanele au obligaţia ca, de îndată ce află de existenţa unui minor lipsit de îngrijire părintească în cazurile prevăzute la art.110 Cod civil, să înştiinţeze instanţa de tutelă: a) persoanele apropiate minorului, precum şi administratorii şi locatarii casei în care locuieşte minorul; b) serviciul public comunitar local de evidenţă a persoanelor, cu prilejul înregistrării morţii unei persoane, precum şi notarul public, cu prilejul deschiderii unei proceduri succesorale; c) instanţele judecătoreşti, cu prilejul condamnării la pedeapsa penală a interzicerii drepturilor părinteşti; d) procurorul, autorităţile administraţiei publice locale, instituţiile de ocrotire, precum şi orice altă persoană. Practic, orice persoană care are cunoştinţă de existenţa unui caz de instituire a tutelei minorului are nu doar dreptul, ci obligaţia de a înştiinţa de îndată instanţa de tutelă.
Nu orice persoana poate fi numită tutore întrucât, potrivit art. 112 din Codul Civil ”Poate fi tutore o persoană fizică sau soţul şi soţia, împreună, dacă nu se află în vreunul dintre cazurile de incompatibilitate” prevăzute de art.113 Cod civil.
Potrivit art.113 Cod civil nu poate fi tutore a) minorul, persoana care beneficiază de tutelă specială ori consiliere judiciară, cel cu privire la care a fost instituită măsura asistenţei pentru încheierea actelor juridice, persoana cu privire la care a fost încuviinţat un mandat de ocrotire ori cel pus sub curatelă; b) cel decăzut din exerciţiul drepturilor părinteşti sau declarat incapabil de a fi tutore; c) cel căruia i s-a restrâns exerciţiul unor drepturi civile, fie în temeiul legii, fie prin hotărâre judecătorească, precum şi cel cu rele purtări reţinute ca atare de către o instanţă judecătorească; d) cel care, exercitând o tutelă, a fost îndepărtat din aceasta în condiţiile art. 158; e) cel aflat în stare de insolvabilitate; f) cel care, din cauza intereselor potrivnice cu cele ale minorului, nu ar putea îndeplini sarcina tutelei; g)cel înlăturat prin înscris autentic sau prin testament de către părintele care exercita singur, în momentul morţii, autoritatea părintească.
În articolele ce vor urma vă vom expune şi alte aspecte utile care se referă la tutelă, în general, dar şi la tutela minorului, în special.
Ludmila Sprîncean - colaborator al C. I. Av. ”Tănase Ioan Mihai”
