După ce a caracterizat fantasticul drept mimesis de gradul al doilea (în prima sa carte „O retorică a eşecului. Încercare de circumscriere a fantasticului”), asociat unor „texte” preexistente (mituri, poveşti sacre, superstiţii etc), pe care autorul/cititorul şi le asumă alterat, în lipsa unui raport cu sacrul, Nicoleta Crînganu se concentrează asupra fantasticului românesc („Fantasticul românesc. Deconstrucţie şi seducţie”, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj – Napoca, 2017), observând, pentru început că efectul de surpriză şi chiar spaima pe care o cultivă fantasticul occidental lipseşte, de cele mai multe ori, în literatura română. În loc de a fi surprinşi de întâmplări incontrolabile, eroii literaturii române par a le crea/a le căuta, autoarea exemplificându-şi aserţiunea prin acţiunile eminescianului Dionis („Sărmanul Dionis”), Fănică („La Hanul lui Mânjoală” – I. L. Caragiale), Fărâmă („Pe strada Mântuleasa” – M. Eliade), eroii din („Iubire magică” – V. Voiculescu, „Moara lui Călifar – G. Galaction, „Aranka, ştima apelor – C. Petrescu) etc.
Diferenţa fundamentală porneşte, potrivit autoarei, de la modul în care a receptat creştinismul comunitatea românească, în raport cu Occidentul. Astfel, Nicoleta Crînganu se bazează pe o afirmaţie a lui Corin Braga, care „pune în centrul imaginarului european religia creştină. Odată cu apariţia acesteia însă vechile mituri au fost refulate în Occident, în timp ce, la noi, ele au fost doar uitate. Refularea, ştim de la Freud, conduce la comportamente deviante, izbucniri violente, gesturi neaşteptate. Uitarea presupune alte forme de manifestare, mai blânde, mai puţin angoasante, căci amintirea, chiar vagă, mai păstrează farmecul şi atmosfera vechilor poveşti”. De aceea, constatarea că „uitarea codurilor mitico-religioase, modelează fantasticul românesc, unde miturile se păstrează într-o memorie semantică imperfectă, care reţine sentimentul cunoaşterii miracolului, dar nu mai poate găsi codul prin care pătrunde în intimitatea lui” impune o altă modalitate de abordare a fantasticului românesc. Astfel, Nicoleta Crînganu observă că literatura de gen cultivă, ca şi în fantasticul occidental, deconstrucţia, însă eroii nu mai sunt surprinşi de mister în contextul lor realist – banal, ci, dimpotrivă, îşi forţează limitele, constatându-şi neputinţele. Raportându-se la eroii basmelor, ai legendelor sacre sau mitologice, ei se descoperă neputincioşi, însă nu speriaţi, fiindcă tot mai păstrează conştiinţa unui sacru viu şi prietenos. Cultivând „motivele recurente ale literaturii fantastice europene”, literatura română le abordează doar cu tristeţea despărţirii de acesta.
Nicoleta Crînganu analizează mecanismele de deconstrucţie ale fantasticului românesc, începând cu deconstrucţia mitului, a misterului, a spaţiului şi a timpului, ajungând la deconstrucţia eroului. Ea observă că eroii provoacă misterul, pentru a valida lumea şi „pe ei înşişi”, ei stau sub semnul „gândirii magice”, ce „instituie o alianţă care modifică lumea, prelungindu-i contururile, nepermis, după gânditorul raţional, firesc după individul care se aşază sub zarea misterului”, fantasticul devenind astfel o formă/un instrument de cunoaştere. În acest context, spaţiul fantastic românesc ne apare radical diferit de cel occidental, căci acolo, intruziunea misterului, a inimaginabilului în banalul cotidian presupune un spaţiu neomogen, în timp ce, în cazul fantasticului românesc, spaţiul rămâne omogen (după cum scrie Mircea Eliade), ca în basme, permiţând trecerile şi, am adăuga, provocările, propunând „prin povestirile transgresive, recuperarea unui spaţiu mitic”.
Timpul trece şi el printr-o „dublă deconstrucţie”, sărbătoarea fiind „lipsită de funcţia de reiterare a cosmogoniei”, calendarele privilegiate pierzându-şi sacralitatea, chiar şi în cazul momentelor fundamentele ale vieţii umane, precum naşterea, nunta şi moartea. Observând totuşi că cele mai multe întâmplări transgresive au loc după sărbătoare sau înainte de aceasta, Nicoleta Crînganu ajunge la concluzia că timpul fantastic şi păstrează aceleaşi proprietăţi, atât în Occident, cât şi în literatura noastră.
Diferenţa fundamentală pe care o observă autoarea în discuţie între fantasticul occidental şi cel românesc este legată de erou. Deconstruit şi acesta, fără a avea în stăpânire spaţiul, timpul sau personajele celeilalte lumi, eroul fantasticului românesc este totuşi un neliniştit, un aspirant la o lume mai bună, fiindcă, de obicei, el este un marginal, apăsat de convenţia socială – orfan, sărac, lipsit de mijloace de existenţă. Când nu este aşa, eroul însuşi îşi provoacă destinul prin dislocare, ca în cazul eroilor lui Voiculescu, dar s-ar putea adăuga şi alţii, precum ai lui Cezar Petrescu, Ion Luca Caragiale, Gala Galaction etc.
Tehnic vorbind, literatura română rămâne în zona scriiturii subversive, utilizând atât spaţiile albe, compoziţia polifonică (ca în cazul lui Mircea Eliade), cât şi dublul referent pe care îl subminează, ca în cazul unor Cezar Petrescu, Gala Galaction sau Vasile Voiculescu. Nicoleta Crînganu observă că unele dintre tehnicile fantasticului sunt privilegiate (spaţiile albe), în raport cu altele în fantasticul românesc, însă diferenţele notabile pe care le cultivă literatura noastră sunt mai degrabă de atitudine decât de tehnică, chiar dacă, la noi, contractul de lectură se încalcă mai subtil, iar ezitarea se păstrează şi după lectură, autoarea sugerând că, în felul acesta, literatura de acest gen este „pândită de absurd”.
Atitudinea în faţa misterului, a morţii, a lumilor nevăzute este însă radical diferită. Nicoleta Crînganu subliniază că eroii, supuşi unui rău social pe care nu îl pot surmonta, îşi caută evadarea şi salvarea prin ieşirea din realitatea banală, dar mai ales, sufocantă. Aşa se întâmplă în cazul lui Dionis, al lui Stoicea („Moara lui Călifar”), a poetului din „Iubire magică”, a lui Mură („Copca Rădvanului”), iar exemplele oferite de autoare pot continua, căci, chiar şi confruntarea cu extincţia stă sub semnul „morţii creatoare”, aşa cum, spre exemplu, se întâmplă în cazul doctorului Honigberger sau al lui Mură.
Cartea în discuţie investighează nu doar raportul dintre fantasticul românesc şi cel occidental, ci şi derogările de la propria atitudine în faţa fantasticului a autorilor: descoperim astfel contaminări psihologice, absurde, realist-magice, ceea ce o face pe autoare să considere că „apărut (...) într-o vârstă târzie şi iconoclastă, contaminat de o mentalitate care se desparte cu greu de gândirea magică, obligat la multiple reevaluări, schimbând perspective şi implantând în solul fertil al balcanismului literar evenimente şi situaţii descinse dintr-o zonă îndepărtat sau apropiat arhetipală, fantasticul românesc nu şi-a spus ultimul cuvânt”, seducându-şi în continuare cititorii.
