Peste 200 de pisici, din toate colţurile lumii, vor putea fi admirate la SofistiCAT - Salonul Felin Internaţional Bucureşti, în zilele de 25-26 martie, la Sala Palatului.
"Deschis în ambele zile, între orele 10-17, Salonul Felin SofistiCAT este o competiţie internaţională, care are ca principal punct de atracţie finala „BEST IN SHOW”, unde cele mai frumoase pisici participante în timpul zilei se vor întrece pentru un loc pe podium. Publicul va putea urmări şi susţine evaluarea superbelor exemplare de pisici din rasele Abysiniană, Albastru de Rusia, Bengaleza, British Shorthair, British Longhair, Devon Rex, Exotică, Maine Coon, Neva Masquerade, Norvegiană de Pădure, Persană, Ragdoll, Singapura, Don Sphinx şi pisica de casă.
SofistiCAT - Salonul Felin Internaţional Bucureşti este cel mai important eveniment felin din sud-estul Europei şi unul dintre cele mai populare evenimente din România, fiind îndrăgit şi mult aşteptat de adulţi, dar mai ales de copii. Ca de fiecare dată, la SofistiCAT, un loc special îl ocupă zona pisicilor pentru adopţii care aşteptă să-şi găsească familii iubitoare", anunţă organizatorii evenimentului, Asociaţia Felină SofistiCAT, Federaţia Naţională Felinologică din România (FNFR) şi Federaţia Internaţională Felină (FIFe).

Ce efect are radiaţia nucleară asupra unui organism pe termen lung? O echipă americană a început să descifreze genomul câinilor fără stăpân din jurul fostei centrale electrice ucrainene.
În aprilie 1986, a avut loc cel mai mare dezastru nuclear al vremii. La zece zile după explozia reactoarelor 4 şi 5 ale centralei nucleare de la Cernobîl, aerul din Europa şi până în Statele Unite era încă saturat cu cesiu-137, iod-131 şi alţi radionuclizi eliminaţi din focarul radioactiv. Ecologia regiunii a fost evident modificată profund, determinând crearea unei zone de excludere de 2600 km pătraţi în jurul dezastrului. Părăsită de ocupanţii săi umani, această zonă extrem de radioactivă, continuă totuşi să fie locuită de fauna sa abundentă. Cu ce consecinţe asupra animalelor?
Până nu de mult, efectul radiaţiilor din mediu a fost studiat doar asupra şoarecilor locali. Dar niciodată nu s-a efectuat un studiu genetic asupra mamiferelor mari. O enigmă pe care Timothy Mousseau şi Elaine Ostrander, împreună cu o echipă americană, şi-au propus să o rezolve. După ce au lucrat pe termen lung la genetica şi distribuţia câinilor din aria Cernobîl-ului, ei îşi publică primele rezultate în „Science Advances”.

300 de probe colectate

Totul a început în 2017 cu un proiect de cercetare constând în prelevarea de probe de sânge de la câinii fără stăpân din vecinătatea dezastrului. Pe parcursul a doi ani, trei clinici situate în regiune au colectat aceste eprubete cu sânge. Una dintre ele este situată în apropierea centralei, zonă ocupată în prezent doar de muncitorii care lucrează la moloz. Alta se află în oraşul Cernobîl, aflat la 15 km distanţă, în mare parte abandonat. A treia este situată la 45 km mai departe în oraşul Slavutytch, construit după accidentul nuclear pentru a găzdui populaţia din Cernobîl şi împrejurimile sale iradiate.
Deşi Ministerul de Interne ucrainean a dat ordin la scurt timp după dezastru de a sacrifica toate animalele fără stăpân sau abandonate pentru a evita contaminarea radioactivă, îndeajuns de multe au scăpat de împuşcare, pentru a forma numeroase haite în toată regiunea.

Trei populaţii diferite genetic

Autorii studiului au efectuat analize genetice asupra acestor trei populaţii canine situate la 45 km, 15 km şi chiar în epicentrul exploziei. Analizele au arătat că proximitatea acestor animale faţă de fosta centrală electrică, cu atât mai mult urmele de iradiere, cum ar fi depozitele de cesiu-137 (un radioelement toxic) - sunt mai abundente în organismul lor; o rată de peste 200 de ori mai mare pentru câinii care rătăcesc în apropierea fostei centrale electrice decât pentru cei care locuiesc la zece kilometri distanţă, în oraşul Cernobîl.
Relevant este că aceste trei populaţii se dovedesc a fi diferite din punct de vedere genetic. Analiza ADN-ului a dezvăluit cercetătorilor că unii câini prezintă un amestec al liniilor genetice din cele trei populaţii.
Pentru Christophe Hitte, de la echipa Dog Genetics, acest studiu este foarte important: „Acum, că au descris perfect zonele de distribuţie a câinilor, structura genetică a diferitelor populaţii, echipa de cercetare are un instrument adecvat pentru a merge mai departe şi, de exemplu, pentru a analiza efectul radiaţiilor asupra acestor populaţii pe parcursul a treizeci de ani. Ce a permis acestor câini să reziste bolii de iradiere sau imunodepresiei aferente? Personal, cred că genele implicate în repararea ADN-ului lor trebuie să fi fost mai eficiente într-o situaţie ostilă decât pentru un câine obişnuit, care nu ar fi supravieţuit”.
Lucrările vor continua  şi acesta este doar începutul unui proiect genetic gigantic, care îi aşteaptă pe savanţi. Pentru un om de ştiinţă, această situaţie oferă o oportunitate unică: „O colonie de câini relativ izolaţi care s-au reprodus timp de 30 de ani într-un mediu atât de mutagen, este pentru geneticieni un material de cercetare rarisim”. *fotografie: Sergei SUPINSKY/AFP

O mică privire asupra unui animal emblematic şi fascinant, simbol al Africii. În acest articol, vă prezentăm 10 fapte uimitoare despre elefanţi. Să-i dăm drumul!
1. Elefanţii pot înota! Nu numai că elefanţii pot înota folosind trunchiul lor ca un tubă, dar plămânii lor sunt proiectaţi să reziste presiunilor care ar provoca colapsul pulmonar la oameni. Acest lucru se datorează faptului că plămânii lor conţin straturi dense de ţesut fibros care le permit să regleze presiunea aerului şi apei.
2. Îşi folosesc urechile pentru a-şi regla temperatura! Elefanţii au urechi mari şi subţiri, care sunt dotate cu o reţea complicată de vase de sânge care îi ajută să-şi regleze temperatura. Sângele circulă abundent în urechile lor, ceea ce le permite să se răcorească în climatul tropical al Africii - motiv pentru care sunt adesea văzuţi făcându-şi vânt cu pavilioanele ca la evantaie.
3. Fără prădători? Elefanţii în general nu au duşmani  naturali, deşi uneori leii omoară exemplarele mici şi slabe. Principalul risc cu care se confruntă elefanţii îl reprezintă oamenii, prin braconajul pentru colţii lor şi prin distrugerea habitatului lor natural.
4. Puii de elefant cântăresc aproximativ 90 de kilograme la naştere şi beau peste 15 litri de lapte pe zi! Masculii îşi părăsesc mamele la aproximativ 14 ani şi se alătură unor grupuri de  compuse dintr-un mascul mai în vârstă şi câţiva  tineri. Elefanţii pot trăi până la 70 de ani în sălbăticie.
5. Femeile conduc! Legăturile de familie sunt o parte importantă a vieţii unui elefant, în special cu femelele. Ei trăiesc cu puii lor în grupuri matriarhale strâns unite, numite turme. Fiecare turmă este condusă de cea mai în vârstă şi adesea cea mai mare femelă.
6. Comunicare de la distanţă! Elefanţii pot comunica la distanţe mari producând un zgomot subsonic care se transmite mai repede decât sunetul. Alţii îşi transmit semnale prin picioarele lor sensibile şi prin trompa.
7. Elefanţii suferă de arsuri solare! Elefanţii africani îşi aruncă nisip pe spate şi pe cap pentru a se proteja de soarele necruţător şi pentru a respinge muştele şi insectele. De asemenea, adulţii stau peste puii lor pentru a oferi umbră şi protecţie atunci când dorm.
8. Pot auzi cu picioarele! Un elefant african poate detecta semnale seismice prin celulele senzoriale din picioarele sale şi chiar poate auzi aceste sunete pe măsură ce vibraţiile se deplasează prin oasele picioarelor sale din faţă până la urechea medie.
9. Un creier mare! Creierul elefanţilor este un organ foarte dezvoltat, având de la  trei la patru ori dimensiunea creierului uman.
10. Perioada de gestaţie foarte lungă! La elefanţi, timpul de gestaţie este foarte lung, aproximativ 22 de luni; să ne amintim că o femeie este însărcinată nouă luni! Femelele elefanţi pot continua să aibă pui până la 50 de ani.

În ultimii ani, speranţa de viaţă a prietenilor noştri câini a crescut. În medie, este de 11 ani. Adesea mai mult pentru câinii mai mici şi mai puţin pentru cei din rase mari.
Ştiind acest lucru, veţi aprecia pe deplin modul în care Bobi, un câine aparţinând rasei portugheze Rafeiro din Alentejo, a fost înregistrat în Guinness World Records drept cel mai bătrân câine din lume. La 1 februarie 2023, a atins vârsta de 30 de ani şi 266 de zile! (Media rasei fiind între 12 şi 14 ani).
Povestea lui Bobi este incredibilă. S-a născut în Portugalia într-o perioadă în care nu exista nicio ezitare în a ucide puii nedoriţi.
Potrivit proprietarului, secretul longevităţii sale constă în mâncarea sănătoasă, o viaţă liniştită în aer liber, fără să cunoască restricţiile lanţului.
Bobi îi detronează astfel pe Bluey, un Ciobănesc australian care a murit la vârsta de 29 de ani şi 5 luni, şi pe Spike, un Chihuahua care, la 23 de ani, tocmai câştigase titlul de cel mai bătrân câine în viaţă din lume.

FOTO, în Galeria de imagini de mai jos! ↓

Un specialist în comportament canin explică că dacă jumătatea te înşală, prietenul tău cu patru picioare va fi primul care va afla, datorită flerului său.
Câinele a fost cel mai bun prieten al omului de mii de ani. Consolează, linişteşte, dă bucurie... Şi poate cunoaşte dacă în familie apare o persoană infidelă...
Într-un sondaj recent, efectuat pe un eşantion de peste 2.000 de membri ai unui site de întâlniri extraconjugale, 60% dintre respondenţi au dezvăluit că plimbarea câinilor a înlocuit întâlnirile tradiţionale pentru o legătură amoroasă.
Dar atenţie, chiar dacă sunt întâlniri secrete, câinii pot simţi când o fiinţă umană ascunde ceva şi dacă a mers la o întâlnire erotică. Cel puţin aşa crede englezoaica Anna Webb, care a lansat acest sondaj pe site-ul de întâlniri ilicite pentru a explica cum câinii pot mirosi infidelitatea cu nasul lor.

220 de milioane de receptori olfactivi

Deşi aceste animăluţe pufoase nu înţeleg conceptul de înşelăciune, îşi folosesc simţul mirosului pentru a afla unde a fost proprietarul lor, întâlnirile sau activităţile lor. Ei sunt dotaţi de la natură cu 220 de milioane de receptori olfactivi în mucoasa nazală, comparativ cu doar 5 milioane pentru oameni.
„Câinele tău ştie sigur unde ai fost. Simţul mirosului este superputerea lor. Când adulmecă un nou parfum, îşi amintesc de el, mai ales dacă se corelează cu starea de spirit a stăpânului lor, indiferent dacă sunt fericiţi, trişti, stresaţi sau anxioşi”, a explicat Anna. Aşa că ei văd literalmente cu nasul. Abilitatea lor incredibilă nu se opreşte aici. Câinii memorează toate mirosurile datorită unei zone din creier care serveşte ca un fel de catalog de mirosuri. „Este ca un computer imens, o bază de date”, a spus Anna Webb.
Chiar dacă animalul de companie este conştient de o infidelitate, comunicarea acesteia către cel înşelat este mult prea dificilă. Păcat!

Chiar dacă nu vorbesc, pisicile reuşesc să comunice cu stăpânul lor prin gesturi, comportament şi miaunături. După cum explică site-ul specializat Animalpath, această mică felină domesticită este capabilă de a înţelege între 20 şi 40 de cuvinte. Unele pot ajunge să cunoască chiar până la peste 50 de cuvinte din graiul oamenilor, potrivit oamenilor de ştiinţă.
Pisicile nu înţeleg în mod precis vocile omului, ci detectează combinaţia limbajul sonor uman cu obiecte sau evenimente. Mai exact, ele asociază cuvintele cu posturile corporale, gesturile, tonul şi vocea stăpânului. Aceasta se numeşte învăţare asociativă, care este prezentă şi la câini. În 2019, un studiu japonez a arătat că atunci când un om vorbea neutru cu o pisică, pisica a fost indiferentă, dar când a folosit nuanţarea prin intonaţie, animalul a reacţionat.
Dacă foloseşti des cuvintele „plicuri”, „recompense” şi „mâncare”, probabil că pisica ta le va înţelege sau le va identifica, deoarece le poate corela cu ceva gustos, explică experţii în studiul descries în Anumalpath. În acelaşi timp, probabil că va răspunde la cuvintele „vino”, „nu” şi la alte comenzi pe care le folosiţi frecvent. Cuvintele pe care pisicile tind să le înveţe sunt cele folosite sau menţionate în mod repetat şi par importante.
Un alt studiu a arătat că pisicile îşi pot recunoaşte numele. Ele răspund mai mult la chemarea numelui lor decât la numele altor pisici, aşa cum a demonstrat specialistul japonez în comportamentul pisicilor, Atsuo Saito. Cercetările sale relevă că aceste animale răspund la numele lor atunci când sunt chemate de stăpânul lor şi pot ghici dacă vor primi o recompensă sau o pedeapsă.
În cele din urmă, experţii au susţinut că pisicilor le place ca stăpânilor să vorbească cu ele. Marilyn Krieger, comportamentist felin, a clarificat chiar că este mai probabil ca să reacţioneze şi să interacţioneze dacă oamenii au voci blânde şi calme.

Deşi arată ca bucăţi de piele triunghiulare, urechile unei pisici sunt de fapt foarte specializate şi reglate fiind mult mai bune ca a omului. Alături de auz, urechile felinelor sunt făcute pentru vânătoare, pitulare şi comunicare. Iată câteva date care te pot surprinde despre urechile pisicii tale:

1. Pisicile au un auz excelent
Atunci când nu trăiesc pe lângă casa omului, pisicile trebuie să găsească şi să urmărească prada mică şi rapidă, adesea în lumină slabă. Acest lucru necesită nu numai ascultarea sunetelor foarte reduse, ci şi a celor cu o frecvenţă mai înaltă. Potrivit unei recenzii publicate de Universitatea de Stat din Louisiana, pisicile pot auzi sunete cu aproape două octave mai sus faţă de oameni – şi cu o octavă mai mult decât pot detecta câinii. Nu e de mirare că paşii de şoarece nu reprezintă o problemă!
Pentru tonuri mai joase, oamenii şi pisicile par să aibă limitări similare, deşi pisicile pot auzi aceste sunete de joasă frecvenţă de la depărtare. Datorită dimensiunilor lor mici, pisicile sunt mai expuse riscului de a deveni victime, iar această sensibilitate auditiva le permite să detecteze ameninţările pe care un om sau un câine ar putea să nu le sesizeze.

2. Urechea felină este formată din trei părţi: exterioară, medie şi interioară
- Urechea exterioară este porţiunea vizibilă: pavilionul şi canalul urechii. Canalul urechii unei pisici este mult mai adânc decât al unui om, canalizând mai eficient sunetele capturate de pavilion. Aceasta este partea urechii cu riscul cel mai mare de infecţii (otita externă).
- Urechea medie este o cameră umplută cu aer (bulla) separată de urechea exterioară printr-o membrană subţire numită membrană timpanică sau timpan. Conţine trei oase mici care transmit vibraţii de la timpan la urechea internă. De asemenea, este conectat la partea din spate a nasului printr-un conduct  numit trompa lui Eustachio, permiţând aerului să rămână la o presiune rezonabilă.
- Urechea internă preia informaţii de la urechea medie şi le transmite creierului. Este, de asemenea, casa sistemului vestibular (de echilibru) al pisicii, care este incredibil de sensibil şi mult mai dezvoltat decât urechea umană, permiţându-le să fie mult mai agile (şi cu şanse mai mari să aterizeze în picioare!).

3. Pisicile au urechi exterioare mobile
Oamenii au şase muşchi în urechea externă (pavilion). Pisicile sunt dotate cu 32 de muşchi. Această particularitate le permite să îşi rotească urechile la 180 de grade! Mobilitatea nu numai că le permite  să-şi folosească urechile pentru a se exprima, ci pot orienta ca un radar urechile spre sunete slabe şi îndepărtate pentru a le auzi mai clar.

4. „Buzunarele lui Henry”, un mister al naturii
O structură care este deosebit de evidentă la urechile pisicilor (apare şi la lilieci, nevăstuici şi unii câini), este punga marginală cutanată. Cunoscut şi sub numele de “Buzunarul lui Henry”, acesta este clapă subţire de piele pe exteriorul urechii, iar semnificaţia sa biologică sa nu este clară. Există o teorie conform căreia această clapă de piele îi ajută să detecteze sunetele cu tonuri mai înalte. Paraziţii şi alte microorganisme adoră această porţiune, aşa că medicul veterinar o va verifica în mod obişnuit în timpul unui examen fizic, mai ales dacă pisica prezintă mâncărimi.

5. Pisicile se nasc fără canalele auriculare
La pisoii noi-născuţi, canalul urechii este închis şi nu poate transmite sunetul de la urechea exterioară la timpan. Aceasta înseamnă că până la vârsta de cel puţin 1 săptămână, pisoii nu pot auzi absolut nimic!
Această particularitate a urechii juvenile le protejează canalul la naştere şi imediat după. Odată ce canalul auditiv se deschide, restul sistemelor lor încep să se maturizeze şi pot auzi din ce în ce mai bine vibraţiile.

6. Surditatea este frecventă la pisicile albe cu ochi albaştri
Pisicile albe cu ochi albaştri sunt adesea complet surde. Cea mai comună genă care este implicată în această combinaţie de culoare a blănii şi a ochilor pare să provoace  degenerarea structurilor urechii interne la începutul vieţii. Pisicile albe cu un singur ochi albastru(ciacâre) sunt de obicei surde la ureche pe partea ochiului albastru. Această afectare genetic este de circa 80% în populaţia general a felinelor.
Monitorizarea comportamentului  în jurul zgomotelor din gospodărie poate fi cea mai eficientă modalitate de a încerca să determinaţi dacă pisica este surdă. Cu excepţia cazului în care există o anomalie structurală evidentă, pisicile sunt foarte greu de evaluat în clinică pentru pierderea auzului. Veterinarul dvs. poate face test la zgomot şi poate căuta răspunsuri, dar nu este simplu de diagnosticat. Complicaţiile la testarea răspunsului sonor sunt:
- Surditatea unei singure urechi nu poate fi evaluată;
- O pisică poate alege să nu răspundă;
- Mustaţile de pisică sunt atât de sensibile încât pot răspunde la vibraţii.
Un test de răspuns auditiv evocat de trunchi cerebral (BAER) poate fi efectuat în laboratoare pentru a testa auzul unei pisici. În timpul acestui test, electrozii sunt plasaţi astfel încât să poată capta semnale electrice de la nervi aducând informaţii de la urechea internă la creier. Această testare poate fi informativă, dar nu este foarte practică în majoritatea situaţiilor.

7. Canalele urechii normale ale pisicii se curăţă singure
Cu excepţia cazului în care se face profesional, nu curăţaţi resturile normale de ceară din canalul urechii! Ceara este produsă în canal pentru a capta praful şi agenţii patogeni care ar putea afecta timpanul sensibil. Canalele urechii mamiferelor au celule specializate cu fire de păr care aduc automat aceşti agenţi patogeni departe de interior şi timpan, către partea exterioară, unde obiceiurile normale de îngrijire ale unei pisici îi vor elimina.
Curăţarea nejustificată a urechii pisicii poate deteriora acest ciclu şi poate provoca mai mult rău decât bine. Dar dacă vi se cere să curăţaţi urechile pisicii, asiguraţi-vă că utilizaţi un produs specializat pentru a evita iritaţia.

Potrivit Societăţii Americane de Stomatologie Veterinară (AVDS), 80% dintre câini şi 70% dintre pisici prezintă semne de boli ale gurii de la vârsta de 3 ani. Din moment ce februarie este „Luna sănătăţii dentare a animalelor de companie”, este momentul potrivit pentru a aduce această problemă în prim-plan.
Iată patru moduri prin care poţi îmbunătăţi sănătatea dentară a câinelui sau a pisicii. Folosind aceste tehnici, poţi fi sigur că pupicii de la căţei şi pisici pe care le primeşti vor fi mai plăcute!
După unele estimări, doar 1% dintre proprietarii de animale spală dinţii câinelui sau pisicii cu regularitate.
Această statistică uimitoare nu este menită să servească drept un rechizitoriu pentru proprietarii de animale de companie care neglijează stomatologia, ci mai degrabă să ilustreze că suntem cu toţii atenţi. Ducem vieţi ocupate şi ne luptăm să găsim timp să ne îngrijim în mod constant proprii dinţi, cu atât mai puţin să examinăm cei 42 de dinţi permanenţi pe care îi veţi găsi de obicei în gura unui câine.
În multe privinţe, dinţii câinelui sau pisicii dvs. sunt la fel de importanţi pentru sănătatea şi bunăstarea lor precum incisivii, caninii şi molarii proprii. Ca şi în cazul oamenilor, dinţii animalului dvs. de companie sunt de importanţă vitală pentru consumul de alimente, igiena adecvată şi sănătatea generală. Igiena orală este o componentă cheie a îngrijirii animalelor de companie.

1. Examene stomatologice periodice
Nimănui nu-i place să meargă la dentist – nici măcar câinele sau pisica ta. Cu toate acestea, examenele dentare veterinare sunt importante pentru menţinerea sănătăţii bucale a animalului dvs. de companie. În cele mai multe cazuri, veterinarul dumneavoastră poate examina dinţii animalului de companie în camera de examen – fără a fi nevoie de anestezie – cu condiţia ca pisica sau câinele dumneavoastră să se dovedească cooperanţi şi să nu aibă probleme dentare severe. Frecvenţa curăţărilor profesionale de care are nevoie câinele sau pisica dumneavoastră depinde de vârsta lor şi de starea de sănătate a dinţilor. În timp ce un animal de companie tânăr cu dinţi sănătoşi poate necesita o vizită la stomatolog doar o dată pe an (sau chiar o dată la câţiva ani pentru unele feline), un animal de companie în vârstă care demonstrează boli dentare poate avea nevoie de îngrijire profesională la fiecare şase luni.

2. Hrana
Din punctul de vedere al dentistului veterinar, nu toate alimentele pentru animale sunt la fel. În general, alimentele uscate sunt mai bune decât alimentele umede, deoarece acestea din urmă tind să se lipească de gura câinilor şi pisicilor, facilitând  acumularea de placă care poate provoca boli stomatologice. Dar unele alimente pot ajuta la curăţarea dinţilor animalelor prin sablarea lor în timp ce pisica sau câinele mestecă.

3. Periaj regulat cu produse specifice animalelor de companie
Într-o lume perfectă, ai spăla dinţii animalului tău zilnic. Mulţi medici veterinari, totuşi, recunosc această frecvenţă ca fiind nerealistă şi susţin că mai multe periaje săptămânale vor fi suficiente. Şi chiar şi un periaj ocazional este mai bine decât deloc. Rugaţi medicul veterinar să vă ajute să alegeţi o periuţă de dinţi şi o pastă specifice animalelor, pentru a asigura siguranţa pisicii sau câinelui dumneavoastră. Stabilind o rutină consecventă şi răsplătindu-vă animalul de companie cu bunătăţi, puteţi stimula un nivel de cooperare şi puteţi face procesul de periaj mai uşor. Între periaje, merită să igienizaţi gura animalului dvs. de companie cu o clătire orală sau un şerveţel, care poate reduce placa. Aceste produse sunt echivalentul apei de gură pentru oameni.

4. Jucării şi recompense pentru curăţarea dentară
Cine ştia că jucăriile pentru animalele de companie şi recompensele ar putea oferi atât de multă valoare? Produsele potrivite aprobate de stomatologi îţi vor distra animalul de companie sau vor oferi o gustare sănătoasă – în acelaşi timp lucrând cu magia de curăţare a dinţilor. Veterinarul dumneavoastră vă poate sfătui cu privire la jucăriile şi tratările care sunt sigure şi utile pentru a încetini agravarea bolilor dentare la pisica sau câinele dumneavoastră. Jucăriile de mestecat cauciucate, pliabile, tind să aibă rezultate bune din punct de vedere igienic, la fel ca şi recompensele aprobate care previn tartrul, cariile şi bolile dentare.

Destul de frecvent observăm că animalele de companie prezintă o jenă persistentă la urechi, cu mâncarimi, roşeaţă şi scurgeri negricios-roşcate. Această maladie are mai multe cauze, dintre care pe locurile fruntaşe se înscrie infestaţia cu anumiţi paraziţi.

Ce sunt acarienii urechii?

Acarienii urechii sunt arahnide foarte mici, adică au opt picioare şi sunt în aceeaşi clasă cu căpuşele şi păianjenii. Ele pot afecta câinii, pisicile, iepurii şi animalele sălbatice, vulpile, lupii, dihorii şi pisicile sălbatice.
Cel mai frecvent tip de acarieni care afectează câinii este Otodectes cynotis. Aceşti paraziţi sunt prea mici pentru a se vedea cu ochiul liber, trăiesc pe suprafaţa epiteliului şi se hrănesc cu piele moartă şi secreţii.
Acarienii urechii sunt paraziţi obligatorii, ceea ce înseamnă că au nevoie de o gazdă pentru a-şi finaliza ciclul de viaţă şi a se reproduce. De fapt, întregul ciclu de viaţă al acarianului urechii este finalizat în canalul auricular.
În ciuda faptului că petrec cea mai mare parte a timpului ascunşi în canalul urechii, aceşti paraziţi sunt contagioşi şi se pot răspândi rapid între animale. Transmiterea acarienilor urechii la om este, din fericire, rară.

Simptomele acarienilor urechii la câini

Boala este foarte pruriginoasă şi provoacă simptome de iritare, cum ar fi scuturarea capului sau zgârierea urechilor. Scărpinatul extrem poate fi sever şi poate duce la răni pe capul şi gâtul câinelui. Mişcările bruşte ale capului provoacă un hematom la nivelul urechii externe, adică la pavilion.
La o examinare mai atentă a otitei parazitare la câini, proprietarii pot observa o scurgere întunecată, ceruminoasă, descrisă de obicei ca un zaţ de cafea.
Urechea poate avea, de asemenea, un miros neobişnuit, deşi acesta este de obicei cauzat de o infecţie bacteriană secundară, mai degrabă decât de acarienii înşişi. Interiorul şi zona din jurul canalului auditiv arată adesea  roşu, iritat şi umed.
Principalele semne ale bolii sunt: Tremurăturile capului, scărpinatul insistent, frecarea urechilor de-a lungul solului, înclinarea capului, zgârieturile provenite din scărpinat, scurgerile negricioase sau hemoragice (frecvent cu miros intens şi neplăcut), roşeaţa feţei interne a pavilionului.
Deoarece acarienii urechii la câini sunt transmisibili, se răspândesc la câinele dvs. prin contact direct cu un animal infectat, uneori chiar din perioada de după fătare, când se transmite de la mamă. Câinii în vârstă pot fi purtători cronici şi o sursă permanentă de contagiune pentru tineret. Parazitul este întâlnit şi la pisici, cu simptomtologie asemănătoare. Deşi rar, este posibil ca periile contaminate sau produsele de îngrijire să fie vector activ în contagiune.

Diagnosticarea acarienilor urechii la câini

Dacă bănuiţi că animalul dvs. de companie are probleme, cel mai bun lucru de făcut este să-l duceţi la medicul veterinar, care va face un examen fizic al pielii şi urechilor.
De asemenea, medicul veterinar va privi în canalul auditiv cu un otoscop şi va preleva o probă de secreţie a urechii câinelui tău cu un tampon. Urmează un preparat microscopic pe o lamă şi vizualizarea la microscop, ceea ce permite vizualizarea paraziţilor şi confirmarea prezenţei lor.
Tratamentele pentru otita parazitară canină includ: Picăturile pentru urechi; Tratamente antiparazitare orale; Tratamente antiparazitare spot-on (soluţiile care se pun la ceafă); Tratamente antiparazitare injectabile.
Picăturile pentru urechi (soluţii otice) sunt o formă comună de tratament pentru acarienii urechii la câini şi pot rezolva problema relativ rapid. Soluţiile locale sunt de obicei multi-farmaceutice, ceea ce înseamnă că au proprietăţi antiparazitare, antibiotice, antiinflamatorii şi antifungice. Acest lucru este important dacă animalul dvs. de companie are şi o infecţie bacteriană secundară.

Microcipul este o piesă de calculator sau un transponder de dimensiunea unui bob de orez. Stochează un număr de identificare şi transmite acele informaţii prin unde radio către scanerul corespunzător.
De obicei, numărul microcipului conţine 10 caractere, ceea ce face disponibile 275 de miliarde de coduri separate. Acest lucru face foarte puţin probabil ca acelaşi cod de identificare să fie utilizat de mai multe ori. Fii sigur că animalul tău de companie va avea un cod unic de microcip.
Microcipurile sunt compuse dintr-un cip de siliciu şi o antenă minusculă învelită în sticlă biocompatibilă. Microcipurile vin preîncărcate într-o seringă, iar acul este introdus chiar sub piele, între omoplaţi. Întreaga procedură durează mai puţin de 10 secunde şi este la fel de dureroasă ca o injecţie de vaccinare.
După injectare, ţesutul din jurul microcipului reacţionează la această nouă substanţă şi formează o carcasă. Acest lucru ajută la prevenirea migrării microcipului. Deoarece microcipul este fabricat din material biocompatibil, respingerea este neobişnuită, iar infecţia la loc este foarte rară.

Ce este un scaner cu microcipuri pentru animale de companie?

Scanerul este folosit ca sursă pentru a citi mesajul codificat din cip. Scanerul foloseşte energia electromagnetică pentru a permite cipul să îşi transmită mesajul prin unde radio, care sunt în mod normal la frecvenţe specifice pentru fiecare producător de microcipuri. Din acest motiv, în trecut, nu toate scanerele puteau citi toate mărcile de microcipuri.
Într-un efort de a aborda această problemă potenţială, în 1996, Organizaţia Internaţională de Standardizare a publicat că trebuie să se producă cititori universali. Acest lucru a permis scanerelor să identifice cipuri de la diverşi producători.
Scanerele sunt adesea furnizate pentru controlul animalelor, adăposturilor şi alte organizaţii de salvare, într-un efort de a se asigura că fiecare câine sau pisică este scanat şi cei cu cipuri sunt reuniţi cu proprietarii lor. Medicii veterinari pot cumpăra, de asemenea, scanere pentru a fi utilizate în spitalul lor.

Ar trebui să aveţi un scaner cu microcip în casă?

Majoritatea proprietarilor de animale de companie care au un animal de companie cu microcip nu au scaner. Nu ai nevoie de unul acasă. Singurul moment în care aveţi nevoie de un scaner este dacă găsiţi un animal de companie pierdut şi moment în care îl puteţi duce la clinica veterinară locală sau la adăpostul unde au un scanner.

Înregistrarea animalului dvs. de companie

Chiar dacă câinele sau pisica dumneavoastră are un microcip şi este scanat corespunzător, fără o bază de date accesibilă şi precisă, aceste informaţii nu vă vor returna animalul dvs. de companie.
Când este contactat cu codul de identificare al unui animal de companie dispărut, personalul bazei de date poate prelua informaţiile despre animalul de companie. Fiecare microcip care este vândut este înregistrat la spitalul veterinar sau adăpostul care l-a achiziţionat. Este responsabilitatea spitalului veterinar şi a dvs. să înregistraţi numărul unic de identificare al microcipului animalului dvs. de companie în dosarul său şi să notificaţi baza de date cu microcipuri.
În plus, îţi poţi înregistra animalul de companie în nume propriu pentru o notificare mai rapidă când animalul tău de companie pierdut a fost găsit.