Îndrumar pentru spovedanie, după scandalul sexual din jurul preotului Visarion Alexa Recomandat

Marți, 27 Septembrie 2022 11:23
Publicat în National
Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

Purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române, Vasile Bănescu, a transmis, luni, 26 septembrie 2022, un mic îndrumar practic despre taina spovedaniei, folositor atât preoţilor cât şi credincioşilor. Sfaturile vin după cazul duhovnicului Visarion Alexa acuzat de abuzarea sexuală a unor enoriaşe în Biserică, în timpul spovedaniei.

„Enormitatea şi riscurile intruziunii „pastorale” în sfera (im)pură a intimităţii

Necesara graniţă dintre duhovnicie şi psihoterapie

Necesitatea igienică spirituală a respectării unor frontiere sufleteşti în relaţia cu celălalt ar trebui să fie subînţeleasă de oricine, dar mai ales de cei ce, prin natura misiunii pastorale, au acces la tainele mărturisite ale celor ce ajung în faţa lor cu sufletul în genunchi.

Calitatea de duhovnic, copleşitoare prin responsabilitatea încredinţată indirect de însuşi Hristos, oferă cel mai înalt şi teribil privilegiu posibil pentru un om: să primească în inima lui mărturisirea celor mai tainice lucruri din adâncul inimii altui om. Să fie martorul tăcut şi compătimitor până la lacrimile care i se amestecă poate cu cele ale persoanei dezgolite sufleteşte în faţa lui.

Rolul său esenţial este acela de a asculta, de a primi mărturisirea unui suflet care abia şopteşte cu sfială sau ruşine arzătoare, purificatoare, lucruri de nespus în niciun alt context omenesc. De a co-pătimi împreună cu cel împătimit, dar dornic de despătimire, de a-l încuraja şi întrema sufleteşte, de a-i şterge lacrimile şi strânge părinteşte mâinile tremurânde, ca semn reflex al deplinei înţelegeri şi însoţiri agapice în suferinţa produsă de rana deschisă a păcatului.

Spovedania e şi întâlnirea a două suflete îngemănate prin natura lor căzută din ascultarea de Domnul, suflete care caută împreună, chiar în prezenţa lui Hristos, consolarea, alinarea, calea dificilă a pocăinţei, a schimbării şi, desigur, iertarea.

Spovedania ca Taină nu e o şedinţă de psihoterapie ofensivă, nu e o tiradă mustrător moralizatoare, nu e, mai ales, o anchetă absurdă pe marginea detaliilor din miezul intimităţii tulburător de adânci a celui îngenuncheat de multe, nu e un asalt verbal armat pentru obţinerea unei mărturisiri sub constrângere şi şantaj emoţional fragilizant.

Taina Spovedaniei nu vizează extragerea cu cleştele curiozităţii maladive a unor informaţii total irelevante din punct de vedere duhovnicesc, legate de nucleul intim al sexualităţii persoanei penitente cu preţul tulburării acesteia, al închiderii în sine sau al smintirii celui/ celei care caută uşurarea şi iertarea, nu stingherirea şi ruşinarea.

Rolul duhovnicesc al celui care ascultă intens o mărturisire liberă, care însoţeşte lămuritor o minte asaltată de remuşcări şi care (de)plânge împreună cu sufletul îngenuncheat fapte care strivesc, copleşesc şi sufocă, se poate extinde doar până la frontiera de unde începe vasta libertate a celui venit să (se) mărturisească. Libertatea în care acesta a greşit şi în care acum recunoaşte greşeala. Nu mai departe de această frontieră, nu depăşind un dureros şi inviolabil prag de sensibilitate, nu dând cu uşa de pereţii sufletului care tânjeşte după vindecare.

Pentru că doar mărturisirea deplin liberă şi nestingherită este roditoare de iertare mântuitoare.

Depăşirea graniţei dintre duhovnicie şi psihoterapie (care are specialiştii săi), intruziunea aberantă în sfera prin excelenţă intimă a sexualităţii persoanei, inadmisibila scormonire şi eviscerare a ei în actul tainic al spovedaniei creează, sub aprobarea satisfăcută şi perversă a diavolului, contextul extrem de periculos şi nedrept al vulnerabilizării emoţionale, al tulburării trăirilor din registrul cel mai adânc al pulsiunilor omeneşti, context minat de fantasme şi tentaţii care doar de la Domnul nu vin.

Un om îngenuncheat de povara unor păcate pe care a venit să le mărturisească liber, trezindu-se chestionat abrupt, intruziv şi aluziv pe marginea unor detalii ale vieţii sale intime, se va simţi inevitabil dezgolit cu forţa, tulburat şi lezat, devenind suspicios, dar şi, nu foarte rar, uşor de manipulat şi smintit. Un om care, în loc să se întoarcă mai îndreptat la casa sa, va pleca din biserică dezamăgit, revoltat, dezgustat.

Deloc exclus, cineva vulnerabil care traversează o asemenea experienţă pseudo-duhovnicească va putea cădea în pânza unui bine camuflat păianjen care, sub masca ospitalităţii sufleteşti şi a autorităţii duhovniceşti, nu va ezita să captureze suflete, poate chiar şi trupuri, care, înaintea lui Dumnezeu sunt şi trebuie să rămână eminamente libere. Nu înrobite cuiva, nu dependente de cineva, oricine ar fi acesta şi orice grad de suspectă notorietate „duhovnicească", obţinută atât de uşor în „evul media”, ar avea.

Mărturisirea noastră liberă înaintea lui Hristos are ca scop ultim iertarea şi consolidarea libertăţii noastre, nu adâncirea în dependenţa de un „guru duhovnicesc", monah sau nu.

Creştinul real şi lucid este hristocentric, nu antropocentric. Nu omului, ci Dumnezeu-Omului trebuie să i se încredinţeze pe deplin.

Duhovnicia este şcoala cea mai înaltă a creştinsimului, în care ne mântuim „ca prin foc". Focul mărturisirii libere, focul lacrimilor, focul nemeritatei iertări care ni se dăruieşte totdeauna doar de către Hristos, Cel ce stă nevăzut, dar intens prezent lângă noi şi duhovnic, primind, dumnezeieşte de înţelegător, mărturisirea noastră.

Duhovnicul e astfel doar martorul necesar al întâlnirii noastre mărturisitoare cu Hristos, nu un anchetator sau un inchizitor cu iniţiative şi imaginaţie suspect scormonitoare sau îmbietoare spre vreun alt punct cardinal decât Nordul moral indicat de busola bunului-simţ şi a discernământului.

Duhovnicul autentic are nesfârşita responsabilitate de a ne ghida cu maximă delicateţe, după puterea şi priceperea paternităţii sale spirituale (asupra căreia meditează smerit interogativ, nu gureş intempestiv), pe calea întâlnirii cu C/celălalt, pe calea spre Adevărul personal întrupat, nu abstract generalizat, pe calea spre rigoare şi candoare, nu spre relativizare, pe calea spre echilibru în toate şi sobrietate, exersând iar şi iar, împreună cu noi, nu arogant pe deasupra noastră, smerenia, nobleţea, libertatea, iertarea şi bunătatea. Toate, chipuri ale dragostei curate.

Şi singurele care, adecvându-ne la realitate şi unindu-ne cu ceilalţi, ne pot salva înaintea lui Dumnezeu, dar şi a oamenilor care au înţeles ce contează cu adevărat”, spune Vasile Bănescu.

Mai multe din această categorie:

Lasă un comentariu