Filmele Science & Fiction sunt un gen extraordinar de popular şi nu trebuie decât să ne gândim la serii precum \"Star Wars\" sau \"Star Trek\" pentru a înţelege de ce. Ele ar trebui să ofere un amestec cât mai omogen de ştiinţă şi ficţiune, iar opinia unanimă este că un SF este cu atât mai bun cu cât ficţiunea redată are baze ştiinţifice şi nu este cu totul rodul închipuirii. Din păcate, în majoritatea filmelor SF, chiar şi în cazurile cele mai populare, relaţia dintre ştiinţă şi ficţiune este mai degrabă eterogenă, rezultatele fiind scene puţin credibile, chiar şi în logica filmului, sau pur şi simplu gafe.
În spaţiu nu te aude nimeni când strigi
În acest caz, seria de filme \"Alien\" salvează onoarea genului SF: \"În spaţiu nu te aude nimeni când strigi\" - sloganul ales să promoveze primul film al seriei, din 1979. Undele sonore sunt unde de presiune care se propagă sub forma vibraţiilor ce se transmit printr-un anumit mediu. Astfel, sunetul se poate propaga prin aer, dar şi prin alte substanţe dar sub nicio formă nu se poate propaga în vidul spaţiului cosmic. Şi totuşi extrem de multe filme SF sunt pigmentate cu zgomotoase explozii produse în spaţiu, în spectaculoasele lupte dintre diferite nave stelare.
Laser, frate!
Majoritatea filmelor SF dispun de un arsenal futuristic din care nu lipsesc armele laser. Aceste arme arată într-adevăr spectaculos pe marile ecrane însă problema, în realitate, este că ar fi perfect invizibile. Un laser este o rază concentrată de lumină ai cărei fotoni constituenţi călătoresc toţi în aceeaşi direcţie şi în absenţa unui mediu de dispersie această lumină este invizibilă - de aceea în cluburi şi discoteci se folosesc lasere în combinaţie cu maşini de fum pentru a le dispersa lumina şi a deveni vizibile. Astfel, sabia laser a unui cavaler Jedi sau a duşmanului său de moarte, lordul Sith, ar trebui să fie invizibilă. Pe lângă aceasta, dacă cineva ar reuşi să producă o sabie laser, lama acestei săbii s-ar extinde la infinit, iar două astfel de săbii nu s-ar putea încrucişa, razele trecând una prin cealaltă, devenind \"oarecum\" greu de folosit într-un duel de genul celor din \"Star Wars\".
Tot în ceea ce priveşte armele laser, acestea nu pot vaporiza nimic. Pentru a reuşi să dezintegrezi un obiect (sau o persoană) cu o armă laser, această armă ar trebui să transmită suficientă energie ţintei pentru a o face să vibreze atât de puternic încât să se rupă legăturile dintre moleculele care o alcătuiesc. Ori chiar dacă o astfel de armă ar dispune, teoretic, de suficientă energie pentru a-şi dezintegra ţinta, această energie s-ar disipa imediat prin spaţiul dintre armă şi ţintă. Energia rămasă nu ar fi suficientă pentru a rupe legăturile moleculare ale ţintei iar efectul maxim pe care ar putea să-l obţină ar fi acela de încălzire a ţintei, nicidecum de vaporizare sau dezintegrare a ei.
Capul fără cască, spaţiul nu-l explodează!
După cum ar putea spune celebrul personaj maestru Jedi Yoda din seria \"Star Wars\", \"Capul fără cască, spaţiul nu-l explodează\". O altă greşeală relativ frecventă în filmele SF se referă la ce se întâmplă cu corpul uman atunci când este expus neprotejat la vidul spaţiului cosmic. De multe ori, nefericitul personaj care intră în contact cu vidul cosmic cunoaşte o moarte înfiorătoare: capul i se umflă şi explodează ca un pepene, iar sângele începe să-i fiarbă în vine din cauza depresurizării. Se pare însă că moartea în spaţiu este una prin sufocare, la aproximativ două minute după ce a început expunerea, iar corpul rămâne întreg şi, mai ales, capul nu explodează.
Călătorii la viteze super sau hiperluminice
Distanţele dintre stele se măsoară în ani lumină - 1 an lumină fiind distanţa străbătută de o particulă de lumină în timp de un an, prin spaţiu, deplasându-se cu viteza de aproape 300.000.000 m/s - adică aproximativ 9.500 miliarde de km. În aceste condiţii, pentru ca personajele să ajungă dintr-un sistem stelar în altul în timp util, este uşor de înţeles de ce filmele SF au nevoie de sisteme de propulsie superluminice sau hiperluminice. Acceptarea convenţiei că navele stelare trebuie să se deplaseze cu viteze superluminice ridică însă o serie de probleme. Spre exemplu, dacă o astfel de navă reuşeşte cumva să se deplaseze cu o viteză mai mare decât a luminii, ea nu ar putea recepta sau transmite niciun fel de comunicaţii pentru că mesajele radio nu pot circula mai repede decât viteza luminii. Astfel, orice mesaj transmis de pe navă spre destinaţie (pentru a-şi anunţa sosirea spre exemplu), ar ajunge la destinaţie după navă, iar orice mesaj transmis spre navă nu ar putea să o prindă din urmă. Chiar dacă nava ar putea să se oprească, pentru a aştepta sosirea mesajelor, ar trebui să aştepte prea mult timp. Să ne închipuim că există o modalitate de a ajunge la cea mai apropiată stea de Soare, Proxima Centauri, situată la aproximativ 4 ani lumină, într-o singură zi. O navă ajunsă în apropierea acestei stele ar trebui apoi să aştepte 4 ani pentru a primi un mesaj dinspre Pământ, trimis imediat după plecarea ei. În prezent, cel mai îndepărtat obiect construit de om este sonda Voyager 1, aflată la limita sistemului nostru solar. Timpul necesar pentru ca datele transmise de această sondă să ajungă pe Pământ este de peste 18 ore.
În plus, Einstein explică prin Teoria Relativităţii Restrânse că viteza luminii este constantă pentru toţi observatorii, fie că este vorba de un observator staţionar, de unul care se mişcă spre lumină sau de un observator care se mişcă dinspre lumină. Consecinţele acestui lucru pot părea bizare. Spre exemplu, timpul trece în mod diferit pentru un observator care stă pe loc faţă de unul care se deplasează. Acest fenomen se numeşte dilatare temporală şi înseamnă că, dacă cineva călătoreşte cu o viteză apropiată de cea a luminii timp de câteva zile, atunci când va reveni pe Pământ, pe planeta noastră vor fi trecut deja secole de când a plecat. Astfel, călătoria cu viteze luminice sau superluminice ar presupune tot absenţa de acasă timp de zeci sau sute de ani, chiar dacă pentru cel care călătoreşte astfel nu trec decât câteva zile.
