A început în martie 2011, ca replică siriană a primăverii arabe. Protestele democratice au degenerat, însă, într-unul dintre cele mai sângeroase războaie civile din istorie.
În timp ce opinia publică globală e pătrunsă de evoluţiile din Ucraina, un alt conflict îşi pierde, pe zi ce trece, din cota de interes, dar nu şi din instensitate. Dimpotrivă, chiar. De trei ani, Siria este scena unui război civil de o brutalitate rar întâlnită. Circa 140.000 de persoane şi-au pierdut viaţa, două milioane şi jumătate au luat calea exilului. Şi nici nu se întrevede vreo îmbunătăţire.
Din protestul anti-Bashar al-Assad s-a născut un război pe mai multe fronturi, cu manevre greu de anticipat. Diverse grupări luptă când împreună, când împotrivă, clamându-şi supremaţii regionale.
André Bank, expert german în afaceri siriene în cadrul German Institute of Global and Area Studies din Hamburg, împarte partidele războinice în patru mari categorii. Prima este cea care susţine actuala putere de la Damasc (atât unităţi fidele din cadrul armatei siriene, cât şi diverse miliţii cum ar fi Shabiha). Apoi este Armata Liberă Siriană, o coaliţie a numeroase miliţii, regrupate în iulie 2011 sub un comandament comun; mulţi dintre combatanţi sunt dezertorii armatei regulate. Al treilea grup sunt miliţiile islamice, care, totuşi, doar cu generozitate pot fi încadrate în aceeaşi categorie, deoarece sunt extrem de diferite, uneori chiar rivale (două dintre aceste formaţiuni sunt ISIS - Statul Islamic din Irak şi Siria - şi frontul Nusra, gherila jihadistă apropiată reţelei Al-Qaida, aflate deseori în conflict armat deschis). În fine, mai sunt şi kurzii (PYD, filială a turcilor din PKK), controlând graniţele cu Turcia şi cu nordul Irakului.
Comunitatea internaţională nu a reuşit, în tot acest răstimp, să conceapă un concept pacificator, fie şi doar pentru a opri vărsarea de sânge. Rusia şi Iran sunt principalii susţinători ai regimului Assad. Vestul ţine partea opoziţiei grupate în „Armata Liberă Siriană”. Arabia Saudită şi ţările din Golf sunt alături de opoziţia islamistă, chiar dacă, de puţine zile, regimul saudit a calificat ISIS şi Frontul Nusra drept grupări teroriste.
Conferinţa pentru Siria, organizată în ianuarie şi februarie în Elveţia, nu a adus nici un progres. Pentru regimul de la Damasc, opoziţia este o sumă de terorişti cu care nu se poate construi o guvernare de tranziţie. Opoziţia, dimpotrivă, dă vina pe regimul Assad pentru eşecul consultărilor. Dar, oricât ar fi încercat părţile să se apropie, negocierile ar putea să nu influenţeze în nici un fel combatanţii din teren.
Volker Perthes, expert în Orientul Mijlociu şi director al Fundaţiei Ştiinţă şi Politică din Berlin, crede că negocierile, chiar dacă au eşuat, trebuie să continue: "Procesul de la Geneva este important şi e bine că există”. Poate că ar trebui puse în contact diverse grupări şi să se discute pornind de la întrebarea „mai poate exista un singur stat sirian şi, dacă da, cum ar trebui el să arate?”. Perthes sugerează contact direct cu societatea civilă, căci forţele armate nu au nici un interes în tranziţie, compromis şi împărţirea puterii. Pentru asta, însă, e nevoie ca Rusia şi SUA să găsească o voce comună, aşa cum au găsit în problema distrugerii armelor chimice.
Dar a venit conflictul din Ucraina şi a adus o nouă glaciaţiune în relaţiile dintre Moscova şi Washington. Lui Bashar al-Assad îi convine. „Rusia”, comentează Perthes, ”este mai puţin cooperantă iar Vestul, la rândul său, va fi mai puţin conciliant în relaţia cu Rusia. Un strateg precum e Assad va vedea asta şi se va simţi mai puţin presat, inclusiv în a coopera cu echipele de experţi în arme chimice”.
