Documentarul "colectiv”, regizat de Alexander Nanau, este primul film românesc nominalizat la premiile Oscar. Lungmetrajul, cronică a primului an de după tragedia din clubul bucureştean colectiv, a fost selectat la categoriile "cel mai bun lungmetraj documentar” şi "cel mai bun lungmetraj internaţional”. La categoria documentar, au mai fost selectate "Crip Camp”, "The Mole Agent”, "My Octopus Teacher” şi „Time”.

La categoria lungmetraj internaţional, "colectiv” concurează cu "Another Round” (Danemarca), "Better Days” (Hong Kong), "The Man Who Sold His Skin” (Tunisia) şi "Quo Vadis, Aida?”(Bosnia şi Herţegovina, coproducţie cu participare românească).

Nominalizările pentru cea de-a 93-a ediţie a galei premiilor Oscar sunt anunţate luni, într-o prezentare online, de actriţa şi producătoarea Priyanka Chopra Jonas ("The White Tiger”) şi de cântăreţul şi actorul Nick Jonas.

"colectiv” (România - Luxemburg), produs de Nanău şi Bianca Oană, a fost desemnat documentarul european al anului trecut, la a 33-a ediţie a premiilor Academiei Europene de Film, care a avut loc în luna decembrie 2020.

Este un documentar observaţional care spune povestea primului an de după incendiul din clubul bucureştean colectiv, care a dus la moartea a 64 de oameni. Filmul urmăreşte autorităţi şi jurnalişti, căutând să expună adevărul. Este un film despre sistem versus oameni, despre adevăr versus manipulare, despre interes personal versus interes public.

Documentarul este o producţie HBO Europe, a fost scris de Alexander Nanău şi Antoaneta Opriş şi a avut premiera la Festivalul de Film de la Veneţia 2019, în afara competiţiei. Recent, între altele, a fost desemnat de National Society of Film Critics din SUA cel mai bun film într-o limbă străină, iar National Board of Review l-a inclus în top 5 al celor mai bune filme internaţionale.

Premiile Oscar vor fi decernate anul acesta pe 25 aprilie, într-o ceremonie ce va avea loc la Los Angeles.

În urmă cu o săptămână, filmul românesc a primit o nominalizare şi la premiile BAFTA, la categoria „cel mai bun documentar”. Aceste trofee vor fi acordate în weekendul 10 - 11 aprilie.

Alexander Nanău, director de imagine şi scenarist în vârstă de 41 de ani, a regizat patru lungmetraje documentare - „Peter Zadek inszeniert Peer Gynt” (2006), „Lumea văzută de Ion B.” (2009), „Toto şi surorile lui” (2014) şi „colectiv” (2019). Născut la Bucureşti, pe 18 mai 1979, el a studiat filmul la DFFB din Berlin şi a avut, în 2007, o bursă la Academia de Arte din capitala germană.

Publicat în Mozaic
Miercuri, 04 Noiembrie 2015 00:00

Ce înseamnă „pe propria răspundere”?

Pe fondul emoţiei cu reverbaţii puternice, apare tentaţia de a înăspri normele şi sistemul de coerciţie. Dar statul nu poate deveni un paznic al iresponsabilităţii noastre.

Patronul clubului ”Expirat” din Bucureşti a anunţat pe pagina sa de facebook că renunţă la afacerea sa care de mai bine de un deceniu a pus ”viaţa a mii de oameni în pericol”. E chiar exprimarea acestui antreprenor care a mai admis că ambiţia lui cea mai mare a fost să-şi cumpere un G-Klasse. Remarcabile sunt aspectul de confesiune şi căinţa conţinute, pentru că altfel depoziţia exprimă ceva banal: antreprenorul este de prea multe ori un tip care dă şpagă să obţină autorizaţii şi nu are alt scop decât ”un tun” menit să-i ofere iluzia prosperităţii. Cu alte cuvinte trăieşte în aburii unui succes facil.

Şi mai e ceva notabil: ”Am funcţionat, zice el, pe propria răspundere de 14 ani...Ne-a tras cineva de urechi în anii ăştia?” Interesantă întrebare, prin presupoziţiile ei mai ales.

Autorul confesiunii (care merită preţuire pentru gravitatea regăsită) deconspiră că formula administrativă ”pe proprie răspundere” înseamnă că nimeni nu îşi asumă nicio răspundere. Şi am văzut doar că primarul de la sectorul 4 s-a spălat pe mâini, aruncând vina pe patronii care au obţinut autorizaţiile ”pe proprie răspundere”, în timp ce aceştia înţeleseseră că asta înseamnă, de fapt, mână liberă pentru orice, fără restricţii.

În fine, mărturisirea de mai sus ne oferă o perspectivă neglijată din cauza insistenţei cu care vorbim despre corupţia aparatului de stat. În contextul tragediei de la clubul ”Colectiv”, Preşedintele Klaus Iohannis a făcut la rândul său o declaraţie în acelaşi sens :”Nu mai avem voie să tolerăm incompetenţa unor autorităţi, ineficienţa unor instituţii, nu mai putem lăsa corupţia să se întindă până ucide”, a spus preşedintele. Preocuparea sa e firească, căci el este ”vârful” administraţiei publice, dar problema e mult mai largă.

O companie aviatică cu un brand puternic angajează piloţi neverificaţi, provocând o tragedie uriaşă. (150 de morţi în prăbuşirea avionului companiei Germanwings în primăvara acestui an). Firme de transport rutier îşi constrâng şoferii să parcurgă mai mulţi kilometri decât ar fi recomandaţi suferind accidente pe care nici nu le mai putem număra. În fine, un club declară spaţiu pentru 80 de persoane, dar primeşte de fapt câteva sute, cu urmările cunoscute.

În toate acestea e ceva diferit de ceea ce numim corupţie. La Germanwings de exemplu a fost, după toate aparenţele, un mod mai subtil de a închide ochii şi a relaxa regulile. Pilotul cu probleme psihice, care a prăbuşit avionul intenţionat, nu îşi declarase recidiva, cu acoperirea dreptului la propria imagine, iar compania trecuse cu vederea antecedentele. Pe fondul crizei şi competiţiei acerbe, sentimentul responsabilităţii a fost umbrit uşor, atât cât să permită abateri de la o normă ”exagerată”. Nici nu e nevoie de o nesocotire grosolană a normelor, e destul o abatere de o clipă, aşa cum poate fi pe şosea o depăşire imprudentă cu încălcarea liniei continue.

Prin urmare nimic nu poate înlocui responsabilitatea personală. Nici regulile, nici controalele sau amenzile mari. Corupţia funcţionarului public e cu siguranţă o problemă, dar nu trebuie să o absolutizăm. Preşedintele a spus ce trebuia să spună, dar noi trebuie să fim conştienţi că un stat mai vigilent va fi bun numai până la un punct.

Pe fondul emoţiei cu reverbaţii puternice, apare tentaţia de a înăspri normele şi sistemul de coerciţie. Unele norme au fost nesocotite în mod grosolan şi cu siguranţă că trebuie să sporească mult exigenţa. Mă refer la protecţia împotriva incendiilor, la ieşirile de siguranţă, la capacităţile de primire, la rigoarea avizelor etc.

Dar statul nu poate deveni un paznic al iresponsabilităţii noastre. Ar fi grotesc ca la orice gest, un agent al statului să fie chemat să verifice şi ”să ne tragă de urechi”, după cum se exprimă autorul spovedaniei de mai sus. Formula pe proprie răspundere, care pare astăzi doar un simplu tertip pentru eludarea unor reguli minimale, ar trebui să primească un conţinut real. 

Publicat în National