Unul dintre cele mai rele lucruri pe care le poate trăi un iubitor de animale este pierderea bruscă a pisicii iubite. Încercarea de a înţelege moartea subită a pisicii este îngrozitor de dureroasă. Vreţi să înţelegeţi ceea ce s-a întâmplat, să luaţi în considerare ce aţi fi putut face şi să determinaţi dacă au existat probleme de sănătate pe care nu le-aţi observat. Mai dificil de acceptat este moartea bruscă a unui animal tânăr. În acest articol, discutăm câteva dintre posibilele cauze ale morţii subite ale pisicii.

Speranţa de viaţă a felinelor vs. Riscul de moarte subită

Speranţa de viaţă a pisicilor poate fi între 14 şi 22 de ani. Există mari diferenţe ale  speranţei, în funcţie de stilul de viaţă individual al pisicii. Speranţa de viaţă poate varia în funcţie traiul numai în interior, în interior şi în aer liber sau numai în exterior(în afara casei).
Pisicile care se află numai în interior au cea mai lungă speranţă de viaţă, urmate de pisicile care “fac naveta” între casa şi exterior. Pisicile care trăiesc în aer liber au cea mai scurtă durată de viaţă, din cauza expunerii la toxine, traume, atacuri de animale şi boli infecţioase.

Există multe cauze ale morţii neaşteptate sau subite ale pisicii

Analizând stările patologice şi moartea la pisici, un fapt caracteristic este că acestea au “talentul” nativ de a-şi ascunde boala ca măsură de supravieţuire, ceea ce le permite pisicilor să fie afectate mult timp înainte ca cineva să-şi dea seama. Acest lucru poate fi valabil mai ales pentru cei care petrec zilnic cu pisica lor şi nu observă schimbări subtile, cum ar fi pierderea în greutate, somnolenţa sau o afectarea blănii. Pe măsură ce pisicile noastre îmbătrânesc, putem crede că simptomele acestea lente sunt cauzate de vârsta, mai degrabă decât de o boală.

Cauzele morţii subite la pisici includ:

- Trauma. Acest lucru este mai frecvent la pisicile în aer liber, dar poate apărea la orice animal. Exemplele de traumă includ lovitura de un vehicul, atacurile sau muşcăturile de la câini sau alte animale, răni prin împuşcătură, căderi sau traumatisme aleatorii, cum ar fi strivirea de mobilă.
- Toxine. Ingestia şi/sau expunerea la toxine şi medicamente este mai frecventă la pisicile în aer liber, dar poate apărea şi la pisicile de interior. Toxinele comune includ antigel, medicamente care conţin acetaminofen, plante (cum ar fi crinii) şi otrava de şobolan.
- Bolile cardiace. Afectarea inimii poate veni cu un semn de avertizare redus sau deloc. Unele pisici vor prezenta simptome subtile, cum ar fi oboseala, dormitul mai mult, scăderea poftei de mâncare, pierderea în greutate sau ritmul respirator crescut. Pisicile cardiace pot avea dificultăţi de respiraţie sau pot avea o greutate în folosirea picioarelor din spate, ceea ce produce durere. Unii proprietari de pisici îşi vor găsi pur şi simplu pisica moartă fără nicio indicaţie clinică. Cea mai frecventă boală de inimă la pisici este cardiomiopatia hipertrofică, o afecţiune care duce la o modificare anormală a muşchiului inimii. Dirofilaria (viermii cardiaci) poate provoca moarte neaşteptată.
- Insuficiența cardiacă. Când apare insuficienţa cardiacă, înseamnă că inima nu mai este capabilă să ţină pasul cu cerinţele şi funcţiile normale ale organismului. Acest lucru cauzează cel mai frecvent o acumulare de lichid în plămâni cunoscută sub numele de edem pulmonar. Semnele de insuficienţă cardiacă includ cel mai adesea o scădere subtilă a apetitului, o implicare mai mică în activităţi normale şi o frecvenţă respiratorie crescută. Uneori respiraţia este atât de grea încât gâfâie cu gura deschisă, iar pisicile îşi maschează semnele clinice până când vor ajunge într-o stare de insuficienţă cardiacă fulminantă, care este mortală.
- Infarct. Un „atac de cord” este termenul aplicat în mod obişnuit persoanelor care au suferit un infarct miocardic (IM), adesea cauzat de boala coronariană. Miocardul este ţesutul muscular al inimii care primeşte nutrienţi şi oxigen din arterele coronare. Când muşchiul nu mai primeşte aportul normal de sânge, are loc un atac de cord.
- Cheag de sânge. Prezenţa unui cheag de sânge, numit şi tromboembolism, poate fi cauzat de multe probleme de sănătate diferite, inclusiv bolile de inimă, de rinichi sau trauma. Cheagurile de sânge pot ajunge la creier, plămâni sau vasele de sânge din trenul posterior, ducând la deces.
- Boala cronică de rinichi. Insuficienţa renală cronică (IRC) este o problemă foarte frecventă la pisici. Când rinichii eşuează, ei nu mai sunt capabili să elimine deşeurile metabolice care duc la acumularea excesivă în sânge. Aceasta produce semne clinice de boală renală care includ scăderea în greutate, scăderea apetitului, vărsături şi letargie pe măsură ce boala de rinichi progresează. Unele pisici cu boli de rinichi prezintă sete şi urinare crescute. Acest lucru este cel mai frecvent la pisicile bătrâne, dar poate apărea la orice vârstă.
- Obstrucţia urinară felină. Aceasta este o obstrucţie acută a tractului urinar şi deşi maladia poate afecta orice pisică, se întâlneşte cel mai frecvent la masculi. Aceasta este cunoscută şi sub numele de „Pisică blocată”. Semnele tipice sunt efortul inutil de a urina. Când nu sunt tratate, majoritatea pisicilor vor muri în 72 de ore.
- Accident vascular cerebral la pisici. AVC-ul este un termen aplicat în mod obişnuit  acelora care au suferit o modificare circulatorie majoră. Un accident vascular cerebral este cauzat de întreruperea alimentării cu sânge a creierului, ceea ce precipită eşecul transmiterii impulsurilor nervoase de la creier la restul corpului. Simptomele pot apărea rapid şi pot provoca moartea neaşteptată. Simptomele unui accident vascular cerebral includ dificultăţi de mers, slăbiciune, cădere pe o parte, paralizia unei părţi a corpului şi/sau convulsii.
- Infecţii. Prezenţa germenilor patogeni pot provoca un grup progresiv de simptome, inclusiv letargie, anorexie, scădere în greutate, deshidratare, febră şi moarte subită.
- Şoc. Şocul este definit ca un sindrom profund care pune viaţa în pericol prin scăderea tensiunii arteriale şi colaps generalizat. Această stare poate fi cauzată de o reacţie alergică, leziuni ale inimii, infecţie severă (sepsis), traume, pierderi de sânge, toxine, pierderi de lichide şi traumatisme ale măduvei spinării. Pisicile cu şoc pot muri rapid.
- Nivelul ridicat de zahăr din sânge. Simptomele severe cauzate de diabetul necontrolat pot duce la slăbiciune, letargie, vărsături, comă şi moarte.
- Nivelul scăzut de zahăr din sânge. Scăderea zahărului din sânge, cunoscută şi sub numele de hipoglicemie, poate provoca letargie, slăbiciune, convulsii şi moarte subită. Aceasta poate fi o consecinţă nefastă a diabetului zaharat, a traumei şi/sau a diferitelor boli infecţioase.

Dacă bănuiţi că animalul dumneavoastră suferă de depresie, gândiţi-vă la ceea ce s-a schimbat sau se schimbă în viaţa lui, în mediul domestic sau situaţii sociale. Orice schimbare semnificativă a rutinei unui animal poate provoca stres şi/sau depresie. Aceasta nu este o listă completă, dar principalele cauze de declanşare a unei depresii pot fi:
- Durere cronică sau boală cronică;
- Traumă (cum ar fi o rănire sau abuz);
- Izolare (cum ar fi un animal de companie care este ţinut în cuşcă sau legat);
- Lipsa stimulării mentale sau fizice, în special la câinii energici sau de lucru;
- Schimbări majore în gospodărie;
- Adăugarea unui nou membru al familiei (om sau animal de companie);
- O schimbare în obiceiurile stăpânului, cum ar fi să se întoarcă la serviciu după o şedere prelungită acasă.
Animalele de companie pot simţi, de asemenea, empatie cu oamenii care suferă şi ei de depresie sau alte stări mentale deteriorate. Un studiu din 2019 din Suedia a analizat concentraţia de hormoni de stres pe termen lung la oameni şi câini şi a constatat că animalele aveau niveluri de stres similare cu cele ale stăpânilor lor.
Ei au ajuns la concluzia că „animalele oglindesc nivelul de stres al stăpânilor, mai degrabă decât stăpânii care răspund la stresul câinilor lor”. Câinii pot înţelege starea noastră de spirit şi ne pot recunoaşte expresiile faciale şi limbajul corpului. Ei ştiu când suntem fericiţi sau trişti, iar dispoziţiile noastre îi pot afecta.

Cum să ajuţi un câine deprimat

Similar cu oamenii, depresia şi efectele sale pot fi diferite pentru fiecare câine. Pentru a vă ajuta câinele, trebuie să aflaţi ce cauzează simptomele. Din fericire, câinii sunt creaturi destul de rezistente. După un eveniment care incită la depresie, micile schimbări pot aduce o îmbunătăţire enormă a stării lor emoţionale. Iată câteva idei care pot fi de ajutor:
- Stabiliţi cât mai multe momente de joacă. Adoptarea unui alt câine poate ajuta dar nu ar trebui să iei această decizie doar pentru a-ţi înveseli câinele. Aducerea unui nou animal de companie acasă trebuie să fie potrivită atât pentru tine, cât şi pentru animalul tău de companie.
- Creşteţi stimularea mentală şi fizică. Acest lucru ar putea fi să vă duceţi câinele la plimbări suplimentare sau mai lungi, să vă jucaţi în mod constant, să-i oferiţi o nouă jucărie sau puzzle sau să-l încurajaţi să se implice în unele dintre activităţile lor preferate.
- Asiguraţi-vă că mănâncă. Adăugarea temporară a unui supliment gustos la mâncarea lor poate încuraja animalul dvs. de companie să mănânce. O schimbare bruscă a dietei poate duce la probleme de digestie, aşa că nu le schimbaţi dieta complet sau brusc.
- Oferă-le cât mai mult timp împreună Recompensează comportamentele adecvate cu atenţie, gustări apetisante etc. Nu trebuie să pedepseşti comportamentul nedorit în general şi, în special, nu funcţionează pentru animalele de companie care suferă de depresie sau anxietate.
Este important să ştiţi cum arată un câine relaxat, astfel încât să îi puteţi monitoriza revenirea la normal. Un câine relaxat va avea gura deschisă, fără tensiune facială şi poate gâfâi. Un câine relaxat îşi va ţine urechile uşor în spate sau în lateral. Dacă câinele tău se simte bine, îşi va ţine coada într-o poziţie joasă sau neutră cu o mişcare uşoară.
Este important să ştiţi când să vă contactaţi medicul veterinar dacă animalul dumneavoastră prezintă simptome de depresie. Câinele tău ar trebui să fie văzut imediat dacă:
- Sunt foarte letargici sau nu mănâncă;
- Au încetat să se bucure;
- Dezvoltă simptome de somatizare, cum ar fi vărsături sau diaree. Există circumstanţe  în care presiunea psihică de la depresie poate duce la apariţia unor probleme de sănătate secundare.

Există medicamente pentru depresia câinilor?

Ca şi în cazul majorităţii preocupărilor parametrilor de sănătate, medicamentele ar trebui să fie doar o parte a planului de tratament. Medicamentele pentru depresia câinilor sunt de obicei benefice atunci când sunt combinate cu terapie comportamentală, suplimente şi produse cu feromoni. Medicamentele pot fi deosebit de utile pentru animalele de companie care au un istoric de fobie sau sindroame anxioase şi care trec printr-o situaţie de criză.

Planuri de tratament pentru depresia câinilor

Dacă depresia câinelui tău cauzează probleme de comportament, managementul atent al mediului şi modificarea obiceiurilor sunt importante. Este esenţial ca planul de tratament pentru un animal de companie cu depresie severă să provină de la un specialist in psihologie animală.
După stabilirea diagnosticului, poţi continua cu o terapie complexă care poate include:
- Medicamente pe bază de reţetă;
- Schimbări de mediu;
- Suplimente nutriţionale;
- Terapii de suport psihic.
Din fericire, animalele dvs. de companie ne au drept susţinători ai sănătăţii lor mintale. Când observaţi schimbări în comportamentul câinelui dvs., puteţi lucra cu medicul veterinar pentru a vă asigura că primeşte îngrijirea de care are nevoie pentru depresie.

Învelişul pilos (blana) joacă o varietate de roluri în sănătatea generală a unui animal, inclusiv izolarea termică, funcţia senzorială, comunicarea (sexuală şi social) şi funcţia de protecţie mecanică. Ciclul părului este alcătuit dintr-o fază de creştere (anagen), o fază de repaus (telogen) şi o fază de cădere (exogen). Năpârlirea este o parte normală (fiziologică) a ciclului firelor de păr. Căderea părului este influenţată de mulţi factori, inclusiv cantitatea de lumină a zilei (fotoperioada), temperatura ambientă, nutriţie, hormoni, starea generală de sănătate, tipul blănii şi numeroşi alţi factori intrinseci. Apreciind cantităţile de păr căzute şi variaţiile normale ale calităţii firului, putem şti dacă năpârlirea animalului tău de companie este într-o limită normală sau este semnul unei probleme mai grave. Ciclul părului la câini are loc într-un model mozaic, ceea ce înseamnă că foliculii de păr distribuiţi pe suprafaţă nu se află niciodată în aceeaşi fază în acelaşi timp. Una dintre principalele modificări de urmărit ar fi o reducere vizibilă a stratului de păr, ruperea firelor de păr, petele alopecice (chelie) şi/sau alte modificări ale pielii asociate cu căderea părului.

Cauzele căderii excesive a părului

Hipersensibilizarea sau bolile de tip alergic: Alergiile, indiferent dacă sunt alimentare sau de mediu, provoacă inflamaţii ale pielii şi ale foliculilor piloşi, ceea ce duce la creşterea năpârlirii. De multe ori, apare şi supra-infecţia bacteriană secundară a rădăcinii firelor de păr (foliculita). Zonele alopecice observate la foliculita bacteriană apar adesea în formă circulară. În plus, este posibil să observaţi fire de păr mai scurte sau rupte în zonele în care animalul dvs. de companie se linge, se muşcă sau se zgârie. Pielea asociată cu căderea părului la câinii alergici poate fi roşie, iritată sau crustoasă, îngroşată.
Căderea părului mediată imun: Adenita glandelor din piele este cea mai frecventă boală imunitară care afectează stratul de păr. Această boală are ca rezultat distrugerea glandelor sebacee, ceea ce duce la descuamarea evidentă, ruperea părului şi în cele din urmă, alopecia (se mai numeşte piele glabră). Înainte de a se observa căderea părului sau mătreaţa, este posibil să observaţi modificări ale robei, cum ar fi schimbarea culorii blănii sau variaţii ale texturii. La această boală, părul se desprinde uşor şi puteţi observa cantităţi mari de blană în casă. Deşi orice rasă canină poate dezvolta adenită sebacee, Pudelii (Canişii) şi Akita (rase japoneze) sunt cei mai frecvent afectaţi. Biopsiile sunt deseori necesare pentru diagnosticarea cauzelor căderii părului mediată de imunitate.

Schimbări hormonale

Ciclul părului este foarte sensibil la modificările nivelurilor hormonilor circulanţi. Pentru câinii în vârstă, la năpârlirea excesivă, se poate solicita efectuarea de analize de sânge complexe pentru a identifica o tiroidă bolnavă (hipotiroidism) sau cortizol crescut (boala Cushing). Căderea hormonală a părului afectează de obicei zona trunchiului şi ocoleşte capul şi membrele. Zonele solicitate mecanic, cum ar fi gâtul, coada şi coapsele, sunt adesea predispuse la căderea părului în bolile endocrine. La rasele de câini acoperite cu puf, un dezechilibru al hormonului sexual numit generic Alopecia X poate duce, de asemenea, la reducerea robei. Aceşti câini nu prezintă în general mâncărimi şi nu au  inflamaţii asociate cu căderea părului. Ocazional, semne sistemice suplimentare, cum ar fi schimbarea nivelului de energie, creşterea în greutate sau modificarea apetitului, pot fi observate odată cu modificările hormonale.

Căderea părului specifică rasei

Anumite rase au malformaţii congenitale ale foliculilor de păr (displazie foliculară), care provoacă căderea părului pe măsură ce câinii îmbătrânesc. Straturile întunecate sau de culoare albastră pot fi predispuse la un tip de disfuncţie a părului cunoscut sub numele de „alopecie de diluare a culorii”. Mulţi câini cu blana scurtă, cum ar fi Teckelii (şoricarii) şi Chihuahua, pot dezvolta zone de cădere accentuată a părului pe cap, urechi, piept şi coapse. În majoritatea cazurilor, năpârlirea este normală şi naturală la câini şi pisici. Cu toate acestea, dacă sunteţi îngrijoraţi de faptul că animalul dvs. pierde păr în mod excesiv, consultarea cu un medic veterinar vă poate ajuta să stabiliţi dacă există o problemă de sănătate care contribuie la aceasta. Odată ce înţelegem sănătatea pielii şi părului, îngrijirea de rutină cu îmbăiere şi mai ales periaj poate fi de ajutor. În orice caz, aspirarea frecventă este doar o parte din a avea un prieten blănos prin casă.