În 1899, 90% dintre taxiurile din New York erau electrice. Flota de maşini fusese construită de compania Electric Carriage and Wagon din Philadelphia.

Şi nu doar atât. În jurul anilor 1899-1900, numărul de automobile electrice vândute era mult mai mare decât cel al altor tipuri de maşini, cum ar fi cele cu alimentare pe benzină sau abur. În 1902, Baker Torpedo a devenit prima maşină electrică cu formă aerodinamică în care erau cuprinse atât locul şoferului cât şi platforma.

Automobilele electrice au fost construite pentru prima dată la începutul anilor 1800. Primele modele experimentale atingeau viteze foarte mici şi autonomia lor era scăzută, folosind baterii care nu putea fi reîncărcate. Cu toate acestea, în 1842, doi inventatori au creat separat primele maşini electrice viabile cu baterii reîncărcabile. Este vorba despre americanul Thomas Davenport  şi scoţianul Robert Davidson. În timp, alţi inventatori au adus îmbunătăţiri acestor modele ale celor doi pionieri, capacitatea bateriilor a fost mai mare, motoarele electrice au avansat.

Momentul care a impulsionat producţia acestor vehicule a venit în 1880, când Thomas Edison a primit brevetul pentru becul cu filament de carbon. Aceste becuri au devenit foarte populare, la fel şi distribuţia de electricitate, fiind creată astfel infrastructura necesară pentru ca automobilul electric să devină viabil pentru publicul larg.

În acea vreme, avantajele maşinilor electrice în faţa celor cu alimentare pe benzină sau pe abur erau semnificative. Motorul lor nu producea vibraţii şi erau extrem de silenţioase în comparaţie cu celelalte tipuri. Nu scoteau fum şi nu exista riscul de explozii. De asemenea, puteau fi folosite imediat ce te urcai în maşină, spre deosebire de vehiculele pe benzină care aveau o manivelă ce trebuia acţionată manual pentru a porni motorul, lucru nu doar anevoios, ci şi periculos. Maşinile cu abur aveau nevoie de 45 de minute pentru a fi pornite în zilele friguroase. Un alt avantaj al maşinilor electrice era lipsa cutiei manuale de viteze.

Singurul avantaj real al maşinilor pe benzină de la acea vreme era autonomia mult mai mare, distanţa parcursă cu un plin de combustibil fiind net superioară. Totuşi, în epocă, infrastructura rutieră nu era foarte dezvoltată iar cei mai mulţi oameni conduceau numai în oraşe, ceea ce-i determina să aleagă maşinile electrice. Modelele cele mai populare de la începutul secolului 20 erau: Columbia Runabout, care putea parcurge 60 de kilometri cu o singură încărcare şi care atingea o viteză de 25 km pe oră, ceea ce nu era rău pentru vremea respectivă; automobilul Detroit Electric, produs în 1914, avea o autonomie de 130 de kilometri. Ironic, acest model era preferatul Clarei Ford, soţia lui Henry Ford. Acesta îi cumpărase maşina în ciuda faptului că provenea de la concurenţii săi. Un alt model electric popular a fost American Morrison, care putea  parcurge 300 de kilometri cu o singură încărcare şi care atingea în jur de 20 de km/oră. Dacă viteza nu era impresionantă, după standardele de astăzi, autonomia ei, cu siguranţă, da.

Preţul unui automobil electric obişnuit la începutul secolului 20 era de aproximativ 1.000 de dolari, iar modelele luxoase puteau ajunge chiar şi la 3.000. În 1900, venitul anual al unei familii medii americane era de 1.200 de dolari, deci preţul maşinilor era exorbitant.

Cel care a dat o adevărată lovitură industriei auto electrice a fost Henry Ford, care producea automobile clasice şi care în 1915 a început să le comercializeze cu doar 500 de dolari (10.000 de dolari la valoarea de astăzi).

Automobilul a devenit astfel accesibil clasei de mijloc, ceea ce nu fusese cazul niciodată până atunci. Preţul maşinilor electrice a crescut treptat până aproape de 1.700 de dolari, devenind un lux.

Acest lucru se întâmpla în aceeaşi perioadă în care zăcăminte imense de petrol erau descoperite în Texas şi Oklahoma. Preţul benzinei a scăzut astfel vertiginos, determinând avântul industriei auto clasice.

O altă schimbare care avea să impulsioneze afacerile cu maşini pe benzină a fost inventarea de către Charles Kettering a sistemului de aprindere electrică. S-a renunţat deci la pornirea motorului cu ajutorul manivelei. Infrastructura rutieră a cunoscut şi ea o expansiune iar maşinile clasice erau singurele care puteau acoperi atunci distanţe foarte mari.  Şi nu doar din pricina autonomiei, ci şi a faptului că deveneau tot mai rapide în comparaţie cu cele electrice.

Până în 1935, automobilul electric era deja învins. În anii ’60 s-a încercat revigorarea acestei ramuri a industriei auto, dar fără mare succes. Recentele succese ale companiei Tesla Motors dau acum speranţe în acest sens. Modelele cele mai noi au o autonomie de aproape 500 de kilometri cu o singură încărcare, care se face destul de rapid, în 45 de minute. Problema care rămâne este preţul, încă destul de ridicat pentru a fi accesibil oamenilor obişnuiţi, peste 30.000 de dolari.

Există multe alte companii care au început să producă maşini electrice, din nevoia tot mai mare de reducere a poluării, mai ales în marile metropole. Dacă motorul electric nu a cunoscut prea multe inovaţii, există tehnologii noi care promit să facă o diferenţă uriaşă în ceea ce priveşte bateriile folosite, iar maşina electrică accesibilă şi viabilă nu este departe de a face concurenţă pe piaţă celei clasice.

Publicat în Mozaic