Clienţii cafenelelor olandeze nu trebuie să prezinte un certificat de vaccinare atunci când savurează o băutură sau iau masa pe terasă, dar în curând vor fi nevoiţi să facă dovada unui astfel de document pentru a putea avea acces la toaletă, conform unui anunţ făcut luni de ministrul sănătăţii, informează AFP.
Autorităţile olandeze au relaxat săptămâna trecută restricţiile impuse ca urmare a pandemiei de COVID-19. Printre acestea se numără şi încetarea respectării regulii de distanţare fizică. A fost însă anunţată introducerea unui certificat de vaccinare în cazul barurilor, restaurantelor şi festivalurilor.
Certificatul nu va fi obligatoriu pentru cei care doresc să savureze o masă sau o băutură afară, excepţie votată de Parlament, dar va fi totuşi necesar pentru a putea utiliza toaleta acestor localuri.
"Dacă doriţi să folosiţi toaleta, va trebui să arătaţi codul QR", a declarat ministrul sănătăţii, Hugo de Jonge, la postul de radio public NOS.
În Olanda, codul QR, care certifică faptul că persoana a fost vaccinată, este obligatoriu de la vârsta de 13 ani.
Cu toate acestea, săptămâna trecută, premierul Mark Rutte a afirmat că nu este înţelept să se facă o excepţie pentru clienţii care stau afară, întrucât oamenii vor intra, inevitabil, pentru plăti consumaţia sau pentru a merge la toaletă.
"De asemenea, ar putea începe să plouă şi toată lumea va dori să intre", a mai opinat premierul Rutte.
"Guvernul a dorit ca certificatul sanitar să fie prezent peste tot în industria hotelieră", a declarat pentru AFP Rinske Wieman, purtătoarea de cuvânt a ministerului sănătăţii.
Scopul său nu este acela de a "deranja oamenii". Este introdus pentru că "aceştia îşi doresc mai multă libertate. Din păcate, aceste libertăţi nu sunt fără limite", a adăugat ea. (sursa Agerpres)

Publicat în Mapamond

Despre Spania, cu climatul său mediteranean, nu se poate spune că a avut vreodată un renume pentru sporturi de iarnă. Atunci care să fi fost motivul pentru care un rege spaniol din 1572 le-a poruncit meşteşugarilor din tot ţinutul să lase orice altceva deoparte şi să confecţioneze 7.000 de perechi de patine?
De altfel, la vremea respectivă nici nu existau patinoare, nu se juca hochei şi nu existau concursuri de patinaj artistic. Probabil nici nu existau 7.000 de spanioli care să fi auzit de patine, cu atât mai mult să fie nerăbdători să le încalţe.
În acea perioadă, Spania stăpânea mare parte din teritorii, nu doar în Lumea Nouă sau Africa, ci şi în Europa. Printre regiunile europene aflate sub control spaniol se aflau şi cele „17 provincii” care erau formate din teritoriul actual al Olandei, Belgiei, Luxemburgului şi parţial al Franţei şi Germaniei. Regiunea a revenit Spaniei prin căsătoria Ducesei de Burgundia cu un membru al familiei regale spaniole în 1482. Olandezii au fost afectaţi cel mai mult de această anexare, aflându-se cel mai departe de centrul decizional. Obţinerea unei aprobări birocratice minore prespunea o aşteptare de câteva săptămâni sau chiar luni până când călăreţii sau navele care duceau mesajele călătoreau de la Amsterdam la Sevilla.
Regele Spaniei era la acea vreme şi Împărat al Sfântului Imperiu Roman al Naţiunii Germane. Familia regală şi Inchiziţia spaniolă dădeau dovadă de brutalitate în încercarea de a propovădui credinţa catolică în toate teritoriile aflate sub stăpânire. Evreii şi musulmanii erau forţaţi să se convertească, în caz contrar fiind expulzaţi, aşa cum s-a întâmplat în 1492. Inchiziţia practica tortura, obţinea cu forţa mărturii şi ardea pe rug orice persoană de altă credinţă.
În 1566, regele spaniol Filip al II-lea a început să primească veşti îngrijorătoare din provinciile nordice, unde Martin Luther sau John Calvin plantaseră deja seminţele protestantismului, iar mişcarea lua amploare. După o serie de eforturi diplomatice, Filip al II-lea a decis să trimită armata în aceste regiuni pentru a intimida populaţia olandeză prin orice mijloace era necesar. Totul a fost în zadar, pentru că au început revoltele. O parte din olandezi şi-au păstrat însă credinţa catolică şi au ajutat chiar armata să înainteze, pentru a dovedi că sunt nişte supuşi loiali regelui.
În noiembrie 1572, populaţia din Naarden a încercat să negocieze cu trupele spaniole termenii predării şi a invitat soldaţii la un festin. După ce s-au ţinut toasturi, s-a mâncat şi s-au exprimat sentimente de prietenie, armata spaniolă i-a adunat în biserică pe cei 3.000 de locuitori şi i-a ucis cu săbiile. Supravieţuitorii atacului nu au avut prea mult noroc, pentru că au fost arşi de vii. Multe alte oraşe şi localităţi au avut o soartă similară. Se estimează că în jur de 18.000 de bărbaţi, femei şi copii au fost ucişi. Vestea s-a răspândit rapid pe tot teritoriul Olandei, iar locuitorii au decis să nu se predea şi să ţină piept invadatorilor. Dar nu avea să fie uşor.
În august 1573, spaniolii mărşăluiau spre Amsterdam iar micile orăşele de pe traseu nu aveau efective armate care să le poată rezista. Mai apoi, odată cu apropierea iernii şi a frigului, nici măcar fuga în pădure nu mai era o opţiune. Olanda nu are un relief înalt care să poată fi utilizat strategic, este în mare parte acoperită de mlaştini şi de lunci. Un sfert din teritoriu se află sub nivelul mării.

Aşadar, cum putea fi apărat?

Inspiraţi poate de poveştile biblice în care israeliţii i-au atras pe egipteni într-o zonă mlăştinoasă de lângă mare, liderii oraşului olandez Alkmaar au luat în considerare o strategie care nu avea prea multe şanse de reuşită: să inunde ţinuturile pentru a salva oraşele. Au săpat şanţuri şi canale până la râurile din apropiere şi au creat un lac imens în jurul cetăţii. Aceasta a rămas în mijlocul apelor, pe o insulă.
Pentru că le era imposibil să înainteze prin această zonă, spaniolii au decis să ocolească oraşul şi locuitorii au scăpat astfel nevătămaţi ...pentru moment.
Alte oraşe au urmat şi ele acest exemplu şi, în curând, toată zona din jurul Amsterdamului a devenit o mare mlaştină pe care locuitorii se deplasau folosind bărcile. Spaniolii nu s-a lăsat deloc descurajaţi şi s-au retras spre navele lor pentru a adopta o altă tactică: urmau să atace Amsterdamul prin port. Au decis însă să mai aştepte până când gerul avea să transforme canalele din jurul cetăţii în căi de acces îngheţate. Flota olandeză de coastă a rămas în cele din urmă blocată, iar spaniolii au lansat un atac terestru traversând pe gheaţă. În timp ce înaintau cu precauţie, au avut parte de o imagine înspăimntătoare: o masă de oameni se îndrepta spre ei cu o viteză uluitoare şi se răspândea apoi brusc în toate direcţiile, după ce-i ataca cu focuri de muschetă.
Patinele nu erau cunoscute în Spania la acea vreme, iar imaginea soldaţilor olandezi care se deplasau pe gheaţă în mare viteză, apoi se retrăgeau la fel de rapid, a constituit un şoc pentru armata spaniolă. Iniţial, olandezii au fost chiar bănuiţi de practici necurate, un fel de voodoo luteran, care le permitea să se mişte astfel.
Ducele de Alva, conducătorul trupelor spaniole a ordonat retragerea rapidă, atât de rapidă cât putea fi, pentru că soldaţii săi aveau încălţări cu talpă alunecoasă şi sufereau deja de degerături. Olandezii care îi hăituiau din spate au reuşit să doboare câteva sute de inamici. Pentru moment, câştigaseră.
Generalul Alva a făcut rost cumva de o pereche de patine, probabil de la un soldat mort. Le-a trimis în Spania cu mesajul: „Dacă nu vrem să pierdem aceste provincii îndepărtate, trebuie să confecţionăm urgent cât mai multe asemenea obiecte”. Din acest motiv, regele a ordonat meşteşugarilor săi să facă 7.000 de perechi de patine. Soldaţii spanioli au fost obligaţi să înveţe să meargă cu ele şi s-au antrenat pentru următoarea bătalie pe lacurile îngheţate din munţi.
A venit şi ziua luptei. Olandezii, desigur, ştiau să patineze din copilărie şi deţineau un avantaj, dar nici spaniolii nu s-au lăsat intimidaţi şi până la urmă au învăţaseră destul de bine. Problemele au apărut însă când olandezii au început să creeze fisuri în gheaţă, iar inamicii sfârşeau de cele mai multe ori în apele reci.
Acest război a durat aproape opt decenii, cu perioade mai calme şi altele marcate de brutalitate. În cele din urmă, în 1648, provinciile Olandei şi Belgiei au scăpat de invadatorii spanioli, care erau deja secaţi de datorii şi aveau o armată tot mai puţin numeroasă în zonă, din cauza războaielor de apărare a imperiului purtate în toată lumea.
Olandezii au continuat să folosească şi să perfecţioneze strategia lor de apărare prin inundarea unor zone întinse, adăugând din loc în loc mici forturi de apărare a drumurilor importante sau a podurilor. Această tactică a funcţionat bine timp de aproape patru secole, când au apărut bombardierele şi trupele de paraşutişti din timpul celui De-Al Doilea Război Mondial.

Publicat în Mozaic