Cea mai puternică rachetă din lume, SLS, a decolat miercuri pentru prima dată din Florida, pentru o misiune care marchează marele debut al programului american de întoarcere pe Lună, Artemis, informează AFP.
Pentru acest zbor de testare lansat la 50 de ani de la ultimul zbor al programului Apollo, capsula Orion, fără astronauţi la bord, nu va ateriza pe Lună, dar se va aventura până la 64.000 km în spatele acesteia, un record pentru o navă spaţială care poate transporta echipaj uman.
Scopul acestei misiuni Artemis 1, programată să dureze puţin peste 25 de zile, este de a verifica dacă această nouă rachetă este capabilă să transporte un echipaj pe Lună în următorii câţiva ani. (sursa Agerpres)

VEZI VIDEO AICI!

Publicat în Mapamond

NASA foloseşte un anumit indice termic şi date de la sateliţii săi pentru a încerca să prezică zonele care vor fi nelocuibile din cauza încălzirii globale în următorii 30 - 50 de ani.

IPCC (Intergovernmental Panel on Climate Change) estimează că odată cu o creştere a temperaturii globale a globului cu 1,5°C până la sfârşitul secolului faţă de nivelul preindustrial, frecvenţa episoadelor de căldură extremă se va înmulţi cu patru! În Statele Unite, căldura este deja fenomenul meteorologic care a devenit un criminal în serie: din 1991 până în 2020, căldura a provocat moartea directă a 143 de persoane pe an în medie, urmată de inundaţii, apoi tornade, uragane, fulgere, apoi frig şi zăpadă. În această ţară, episoadele de căldură extremă s-au dublat în ultimii 40 de ani.

Un indice termic este utilizat pentru a evalua riscul pentru corpul uman

Pentru a măsura gradul de disconfort legat de căldură şi riscul pentru sănătate, oamenii de ştiinţă folosesc doi indici: indicele de căldură, care combină temperatura aerului ambiental şi umiditatea relativă la umbră, dar şi “the wet bulb” (temperatura bulbului umed), un indice mai puţin subiectiv şi mai precis. Bulbul umed caracterizează temperatura cea mai scăzută a unui obiect sau corp care se răceşte atunci când umiditatea se evaporă din acesta. Acest indice măsoară pur şi simplu capacitatea corpului nostru de a se răci prin transpiraţie pe vreme caldă şi umedă. Ideea este atunci de a defini de la ce nivel corpul nostru nu se mai poate răci - tocmai de la acest nivel devine real riscul de moarte.

Iniţial, “the wet bulb” a fost măsurat cu un termometru simplu învelit într-o cârpă umedă şi expus la aer. Termometrul a înregistrat  temperatura pe măsură ce apa se evapora din învelişul textil. În prezent, acest indice este calculat din echipamentele electronice din staţiile meteo care lucrează cu date satelitare. NASA foloseşte instrumente situate în Staţia Spaţială Internaţională, precum AIRS (Atmospheric Infrared Sounder) şi ECOStress (ECOsystem Spaceborne Thermal Radiometer Experiment). Organizaţia americană dezvoltă în prezent un nou proiect, SBG (Surface Biology and Geology mission) cu scopul de a obţine date mai precise despre procesul de evaporare a umidităţii.

Unele părţi ale lumii vor fi prea calde pentru  supravieţuirea umană

Oamenii de ştiinţă consideră că cel mai mare nivel de bulb umed la care un om poate rezista este de 35°C timp de şase ore. Înregistrările NASA indică deja bulbi umezi peste 35°C de mai multe ori din 2005: în subtropicalele Pakistanului şi Golful Persic. În ultimii 40 de ani, frecvenţa acestor parametri extrem de ridicaţi s-a triplat. Majoritatea regiunilor calde şi umede ale planetei au un indice de bulb umed care, în general, nu depăşeşte 25 până la 27°C.

Modelele de prognoză climatică ale NASA încearcă să determine ţările în care indicele bulbului umed va fi în curând prea mare pentru a supravieţui. Acesta va fi cazul Asiei de Sud, Golfului Persic (Iran, Oman, Kuweit) şi ţărilor care se învecinează cu Marea Roşie (Egipt, Arabia Saudită, Sudan, Etiopia, Somalia, Yemen). China de Est, părţi din Asia de Sud şi Brazilia se aşteaptă, de asemenea, să depăşească în mod regulat un indice de bulb umed de 35°C până în 2070. NASA prezice aceeaşi soartă pentru unele state din mijlocul vestului SUA în decurs de 50 de ani, cum ar fi Arkansas, Missouri şi Iowa. Totuşi, cercetătorii subliniază că riscul de deces este prezent chiar şi cu indici mai mici decât cel de 35°C. În timpul valului de căldură din iunie 2021 în nord-vestul Statelor Unite şi vestul Canadei (estimat la 1.400 de decese), bulbul umed nu a depăşit 25°C. Indicele mărturiseşte un pericol pentru sănătate de îndată ce acesta este cu 12°C sub temperatura normală a corpului( aceasta fiind  în jur de 37°C).

Publicat în Mozaic

Mini-elicopterul Ingenuity al NASA a fost depus pe suprafaţa planetei Marte, pentru a se pregăti pentru primul zbor. Agenţia spaţială americană a confirmat faptul că aeronava-robot s-a desprins de roverul Perseverence şi a parcurs ultimii zece centimetri până pe suprafaţa „planetei roşii”. Acum se vor efectua teste pentru a afla dacă Ingenuity poate încărca şi folosi o baterie care va alimenta un dispozitiv de încălzire esenţial pentru a-i proteja componentele electrice de temperaturile extrem de scăzute din timpul nopţii marţiene, relatează Rador.

Publicat în Mozaic

Regizorul Ridley Scott a vrut să fie sigur că filmul său „Marţianul”, proaspăt lansat pe ecrane, este cât mai aproape de realitate şi a cerut unei echipe NASA să colaboreze la realizarea acestuia. Pelicula reprezintă un amestec de date reale şi fictive despre Marte, bazându-se în cea mai mare parte pe munca depusă de cercetătorii şi astronauţii agenţiei americane în încercarea de a "cuceri" această planetă.

În "Marţianul", astronautul Mark Watney (interpretat de Matt Damon) este considerat mort în timpul unei misiuni cu echipaj uman pe Marte. Însă Watney supravieţuieşte furtunii puternice şi descoperă că a fost lăsat singur pe ostila planetă. Cu provizii insuficiente, este nevoit să-şi folosească la maximum ingeniozitatea, inteligenţa şi forţa interioară pentru a rămâne în viaţă şi a găsi o cale prin care mesajul său de ajutor să ajungă pe Pământ. La milioane de kilometri distanţă, NASA şi o echipă internaţională de oameni de ştiinţă caută fără încetare soluţia prin care să îl aducă pe "marţian" acasă, în vreme ce colegii săi de echipă pun şi ei la cale o misiune îndrăzneaţă, dacă nu imposibilă, de salvare.

După realizarea filmului, actorul Matt Damon a spus că oamenii sunt pe punctul de a fi capabili să realizeze, în viitorul apropiat, ce se întâmplă în film. Acesta susţine că în generaţia următoare astronauţii NASA vor ajunge să exploreze planeta Marte.

Săptămâna trecută, Agenţia spaţială americană (NASA) a dat publicităţii un plan de "cucerire" a planetei Marte, ce include trei etape majore, susţinând că este vorba despre un "obiectiv realizabil", dar nu înainte de anii 2030.

Tehnologia actuală permite NASA să trimită misiuni robotizate pe Marte care ajung la destinaţie după circa opt luni, însă o misiune cu echipaj uman la bord ar avea o durată totală ce ar putea fi cuprinsă între un an şi trei ani. Astfel, astronauţii care vor încerca în viitor să ajungă pe Marte vor trebui să petreacă mult mai mult timp în spaţiu decât cei care participă la obişnuitele misiuni de şase luni de la bordul Staţiei Spaţiale Internaţionale (ISS).

Într-un material realizat de site-ul NASA se arată că multe din tehnologiile folosite la realizarea filmului "Marţianul", nouă mai exact, există deja, prezentând o descriere a acestora:

 

Habitatul

 

La fel ca Mark Watney, austronauţii care vor ajunge pe Marte vor avea nevoie de un modul în care să locuiască. La centrul NASA  din Houston, echipe de astronauţi se antrenează pentru misiuni de lungă durată într-un simulator special conceput, denumit  Human Exploration Research Analog (HERA). HERA simulează un modul ce ar putea fi folosit pentru a locui pe Marte. Habitatul este dotat, pe cele două etaje ale sale, cu spaţii de locuit, incluzând o toaletă, spaţii destinate lucrului şi un modul fără aer. În cadrul testelor, astronauţii îşi petrec până la 14 zile, în acest modul, urmând ca această perioadă să fie prelungită până la 60 de zile.

 

Tehnologia de cultivare în spaţiu (sera)

 

În prezent, astronauţii de pe Staţia Spaţială Internaţională (ISS) se pot baza în permanenţă pe proviziile ce le sunt expediate cu vehicule cargo. Însă, cei care vor ajunge pe Marte nu vor avea această facilitate, deoarece este nevoie de cel puţin nouă luni pentru ca o navetă spaţială să ajungă pe planeta roşie. Astfel, tehnologia de cultivare în spaţiu a plantelor reprezintă un element crucial pentru viitoarele misiuni spre Marte - şi dincolo de această planetă - care vor avea la bord echipaje umane.

Anul 2015 a reprezentat o premieră din acest punct de vedere: astronauţii de la bordul ISS au mâncat, pentru prima dată, frunze proaspete de salată romană, care provin de la plante cultivate în spaţiu, la bordul avanpostului orbital. Sistemul de creştere a plantelor în spaţiu - Veggie - conţine un pat nutritiv iluminat cu LED-uri roşii, albastre şi verzi, pentru a stimula creşterea plantelor. Lungimile de undă roşii şi cele albastre emit mai multă lumină decât LED-urile verzi şi sunt mai eficiente în ceea ce priveşte conversia de putere. LED-urile verzi au fost adăugate pentru ca plantele să pară în cele din urmă un aliment comestibil, nu plante ciudate şi roşii.

 

Tehnologia de recuperare a apei

 

Deşi NASA a anunţat recent că au fost găsite indicii asociate cu existenţa unor fluxuri sezoniere de apă în stare lichidă pe planeta roşie, oamenii ajunşi pe Marte nu vor avea apă la discreţie. Astfel, ei vor fi nevoiţi să folosească orice lichid şi să-l transforme în apă de băut. Acest lucru se întâmplă deja pe Staţia Spaţială Internaţională, unde transpiraţia, lacrimile şi urina sunt transformate în apă, cu ajutorul sistemului Water Recovery System (WRS).

NASA continuă să dezvolte noi tehnologii pentru recuperarea apei, unele sisteme dezvoltate de agenţia americană fiind folosite în prezent pentru filtrarea apei în zonele calamitate.

 

Tehnologia de generare a oxigenului

 

În filmul "Marţianul", Mark Watney reuşeşte să obţină oxigen folosind un "generator de oxigen",  un sistem ce crează oxigen folosind dioxidul de carbon din rezervorul cu combustibil al vehiculului MAV (Mars Ascent Vehicle).

Pe ISS, astronauţii au un Sistem de Generare a Oxigenului, care filtrează atmosfera din interiorul navei spaţiale pentru a furniza în permanenţă un aer respirabil. Sistemul produce oxigen prin electroliză, apa fiind descompusă în oxigen şi hidrogenul. Hidrogenul este fie eliberat în spaţiu, fie folosit la un alt sistem care crează apă.

 

Costumul spaţial

 

Planeta Marte este un mediu extrem de ostil pentru om. Pericolele sunt numeroase pe durata întregii misiuni spre Marte, ce ar putea să îi oblige pe astronauţi să petreacă în spaţiu o perioadă de trei ani. Pe lângă radiaţiile cosmice care sporesc considerabil riscul de cancer, absenţa gravitaţiei pentru o perioadă atât de îndelungată generează o scădere a densităţii osoase şi a masei musculare şi slăbeşte sistemul imunitar.

NASA trebuie să conceapă şi noi costume spaţiale, asemănătoare celor de scafandru, dar care să fie adaptate condiţiilor vitrege din spaţiu.

 

Vehiculul spaţial

 

Pentru misiunile pe Marte, agenţia americană trebuie să inventeze un sistem capabil să plaseze un vehicul de mai multe tone pe planeta roşie, fapt considerat extrem de complicat de majoritatea experţilor în domeniu. Cea mai grea încărcătură plasată de NASA pe scoarţa marţiană a fost roverul Curiosity, care cântăreşte o tonă.

În prezent, NASA lucrează la un vehicul pentru explorările spaţiale - Multi-Mission Space Exploration Vehicle (MMSEV). Tehnologiile sunt dezvoltate astfel încât să fie versatile pentru a suporta o misiune pe un asteroid, pe Marte, pe sateliţii acesteia şi alte misiuni viitoare. MMSEV a fost folosit pentru a rezolva probleme precum distanţa parcursă, modalitate rapidă de a intra şi ieşi din vehicul sau protecţia contra radiaţiilor. Unele versiuni ale vehiculului dispun de şase roţi pentru manevrabilitate.

Publicat în Mozaic

Primele imagini color ale învelişului de ceaţă din atmosfera lui Pluto, surprinse săptămâna trecută de misiunea New Horizons, dezvăluie că planeta are o culoare albastră, a anunţat NASA.

În plus, sonda spaţială a detectat şi numeroase mici regiuni expuse de gheaţă lichidă pe suprafaţa Pluto. Particulele propriu-zise de ceaţă sunt probabil gri sau roşii, însă modul în care acestea dispersează lumină albastră a captat atenţia echipei de cercetători ai misiunii New Horizons. Aceste particule se formează atunci când azotul şi metanul se separă sub efectul razelor ultraviolete ale soarelui înainte de a se recombina pentru a forma nişte macromolecule complexe care sunt responsabile de culoarea roşie dominantă a soarelui Planetei Pluto. Cel mai probabil, aceste molecule se formează în atmosfera înaltă a Planetei Pluto şi creează acest albastru strălucitor, afirmă oamenii de ştiinţă de la NASA. „Acea nuanţă izbitoare de albastru ne oferă informaţii despre dimensiunea şi compoziţia particulelor de ceaţă”, explică omul de ştiinţă Carly Howett.

În ceea ce priveşte plăcile de apă îngheţată, ele sunt în mare parte a timpului acoperite de alte formaţiuni îngheţate în care azotul este abundent. Dar planetologii nu-şi explică de ce gheaţa de apă a fost descoperită doar în unele locuri.

Săptămâna trecută, NASA a dezvăluit noi imagini cu suprafaţa lui Pluto, care arată diverse forme de relief – munţi, cratere şi canioane. Alan Stern, omul de stiinţă care coordonează misiunea New Horizons pe Pluto, a declarat că descoperirea făcută este una importantă. Potrivit publicaţiei britanice The Guardian, Alan Stern ar fi spus: „Acea lume de acolo este vie. Are un ciclu meteorologic, are ceaţă în atmosferă, este activă din punct de vedere geologic... Cine şi-ar fi putut imagina un cer albastru în Centura Kuiper? Este magnific! În fiecare săptămână rămân perplex”, a adăugat Alan Stern.

Pana acum, oamenii de stiinţă au reuşit să proceseze doar 10% din informaţiile adunate în misiunea New Horizons, aşa că este de aşteptat să apară mult mai multe noutăţi despre Pluto pe măsură ce informaţiile sunt analizate.

Precedentele imagini trimise de New Horizons au dezvăluit diversitatea şi complexitatea reliefului acestei planete. Pe aceste imagini se poat vedea nişte formaţiuni ce par a fi dealuri, se pot observa scurgeri de gheaţă de azot dinspre regiunile muntoase către câmpii şi o reţea de văi, probabil create de materialele care au curs pe suprafaţa planetei pitice. Ar putea fi vorba despre uriaşe blocuri de gheaţă plutind într-un vast depozit mai dens de azot îngheţat care se află într-o câmpie botezată „Sputnik Planum”, a explicat NASA.

NASA a avut un an 2015 plin de descoperiri majore.  Printre acestea, găsirea urmelor de apă pe Marte şi identificarea unei „surori gemene a Terrei” – Kepler 452b, planeta care seamănă cel mai mult cu Pământul dintre toate exoplanetele descoperite până acum.

Alan Stern a mai precizat şi că „anul 2015 va intra în manualele de ştiinţă”, fără să menţioneze dacă acest lucru are legătură cu informaţiile care au fost făcute publice până acum sau cu cele care urmează să fie dezvăluite.

Publicat în Mozaic