Nelu Stamate

Nelu Stamate

Actriţa Naomi Watts a declarat, duminică, pe covorul roşu de la gala de decernare a premiilor Oscar, că, de obicei, se înfometează înaintea unui eveniment de gala. \"Mi-este foarte foame în zile ca aceasta, când de obicei mă înfometez...\", a declarat actriţa Naomi Watts, într-un scurt interviu acordat pe covorul roşu de la cea de-a 87-a ediţie a premiilor Oscar care a avut loc duminică, la Los Angeles, relatează contactmusic.com.
Actriţa în vârstă de 46 de ani a purtat la prestigiosul eveniment o rochie Armani Prive, cu spatele gol, împodobită de sus şi până jos cu mărgele argintii şi negre, la care a asortat o poşetă plic neagră, o brăţară cu diamante şi cercei negri. Vedeta britanică a avut un machiaj simplu, purtând ruj roşu închis, iar coafura îi sublinia liniile feţei.
Naomi Watts, care s-a făcut remarcată în filmul \"Mulholland Drive\", de David Lynch, în 2001, a fost nominalizată la premiul Oscar pentru cea mai bună actriţă în 2004, cu rolul din \"21 Grams\", regizat de Alejandro Gonzalez Inarritu. În 2013, a jucat rolul prinţesei Diana în filmul omonim regizat de Oliver Hirschbiegel.

Înainte, doar bogaţii îşi permiteau să aibă cărţi, volumele fiind extrem de scumpe pentru că erau, de fapt, transcrieri făcute de mână. Johann Gutenberg, inventatorul primei prese tipografice, care folosea litere mobile şi cerneală pe bază de uleiuri, a făcut însă ca toate cărţile şi informaţiile cuprinse în acestea să devină mult mai accesibile publicului larg. Procedeul inventat de el a fost atât de revoluţionar, încât a rămas neschimbat timp de patru secole. Nu se ştie cu exactitate câte volume ale Bibliei lui Gutenberg au fost tipărite la acel moment, dar se crede că ar fi vorba despre 150-180 de cărţi. Câteva volume complete au supravieţuit trecerii timpului şi sunt păstrate la Biblioteca Naţională din Paris, la Biblioteca Britanică din Londra, la Biblioteca Congresului din Washington şi la Biblioteca Universităţii Gottingen din Germania. Astăzi, dacă ediţiile Bibliei Gutenberg ar fi scoase la licitaţie, specialiştii estimează că preţul de pornire pentru orice exemplar ar începe de la suma de 100 milioane dolari!

Johann Gutenberg: omul care ne-a dăruit cărţile

Acest om, care a marcat ca nimeni altul întreaga cultură şi civilizaţie, a fost printre altele părintele cărţilor aşa cum le-am cunoscut cu toţii, înainte de apariţia formatelor pe suport electronic care pot înmagazina în prezent cantităţi aproape incredibile de informaţie. Născut în Evul Mediu, Johann Gutenberg a avut de înfruntat multe obstacole ale vremurilor sale până când şi-a văzut visul împlinit. Moştenirea sa fascinează şi astăzi, dincolo de viteza cu care circulă informaţiile.
În toate dicţionarele şi enciclopediile, Johann Gutenberg este menţionat drept părintele de drept al primei maşinării de tipărit. Născut sub numele de Johann Genfleisch, a preferat ulterior numele de Johann Gutenberg. Destinul său a fost unul deosebit, nu doar din prisma invenţiei sale care a schimbat ca nimeni alta întreaga lume, dar şi din cauza invidiilor şi intrigilor care i-au măcinat existenţa.
Despre Gutenberg, istoricii concluzionează că s-a născut în anul 1398, sau 1399 după alte surse, în oraşul Mainz. Părinţii săi erau de condiţie bună, mama sa, Elsgen Wyrch, era originară din satul Gutenberg, nume pe care micul Johann şi l-a însuşit şi adăugat ulterior. Cum se născuse într-o familie bogată, micul Johann a învăţat să citească la o vârstă fragedă, un fapt deosebit de rar în acele vremuri când singurii ştiutori de carte erau călugării şi unii aristocraţi. Johann Gutenberg s-a văzut astfel nevoit să înveţe să citească după cărţi scrise şi copiate de mână, cum erau de fapt toate scrierile, manuscrisele şi volumele din Europa acelor timpuri. De fapt însăşi numele atribuit pe atunci cărţilor era grăitor în această privinţă, căci li se spunea manuscrise, de la latinescul Manus Scriptum, adică „scrise de mână”.
Pe vremea când Gutenberg începuse să crească puţin şi să cerceteze lumea înconjurătoare, apăruse totuşi o inovaţie în domeniul manuscriselor: imprimarea-bloc a acestora. Tehnologia, foarte primitivă la prima vedere, dar revoluţionară în acele timpuri, consta pur şi simplu în alegerea unei scânduri de lemn pe care erau apoi sculptate toate literele şi cuvintele textului. Literele şi cuvintele ieşeau în relief şi erau vopsite cu cerneală. Placa era apoi presată pe bucata de hârtie, pergament sau piele argăsită şi textul era gata! Această tehnologie a presei fixe imprimante, apăruse încă din perioada Antichităţii în China, şi zeci de mii de cărţi fuseseră tipărite astfel până în vremurile lui Gutenberg.
Evident, întregul proces era unul costisitor şi îndelungat, deoarece pentru fiecare pagină trebuia sculptată o nouă scândură cu litere proeminente. Fire atrasă de cunoaştere şi cu certe înclinaţii tehnice, tânărul Gutenberg citise atât manuscrise copiate de mână, cât şi cărţi tipărite cu ajutorul imprimării-bloc. În scurtă vreme a devenit conştient de nevoia stringentă de găsire a unei soluţii cu adevărat revoluţionare în domeniu, care să faciliteze producerea de cărţi.
Nu era singurul om care pe atunci era preocupat de descoperirea tehnologiei minune în domeniu, doar că spre deosebire de concurenţii săi, Johannes Gutenberg a preferat să-şi desfăşoare cercetările în secret, intimidat cumva şi de climatul politic şi social de atunci, climat dominat de prezenţa şi influenţa hotărâtoare a Bisericii Romano-Catolice.
Prin urmare, pe când se afla în căutarea unui atelier discret, unde să nu-l cunoască nimeni, Gutenberg şi-a îndreptat paşii spre Strasbourg. Acolo a găsit o clădire ruinată, unde trăiseră pe vremuri nişte călugări. A reuşit să găsească totuşi o cameră care avea nevoie doar de puţine reparaţii pentru a fi transformată într-un atelier de lucru conform exigenţelor sale.

Aşa s-a deschis o nouă lume

Gutenberg muncea neostoit, experimentând în camera sa tot felul de proiecte şi prototipuri care să-l ducă spre rezultatul mult dorit. Însă zi după zi, experimentele sale cădeau sortite eşecului. Cum un necaz nu vine aproape niciodată singur, Gutenberg începuse să o ducă rău şi cu banii.
Prin urmare s-a văzut nevoit să se întoarcă în oraşul său natal, Mainz. Acolo, după o serie de căutări, l-a întâlnit pe Johann Fust, un bogat bijutier şi avocat local. Gutengerg i s-a destăinuit, povestindu-i lui Fust despre planurile şi încercările sale de a crea o maşinărie cu ajutorul căreia să tipărească cărţi multe şi ieftine. Fire atrasă de bani, Fust a devenit imediat interesat de ideile lui Gutenberg, împrumutându-l pe acesta cu suma de 800 guldeni necesară continuării cercetărilor.
Perseverând în munca sa, lui Gutenberg i-a venit în cele din urmă ideea sculptării unor litere detaşabile şi a unor matriţe sub forma cuvintelor şi semnelor de punctuaţie cele mai uzitate. Toate aceste litere de tipar puteau fi relativ uşor fixate după dorinţă în placa de imprimare, scurtând cu mult procesul creării paginilor. Doar că literele şi matriţele din lemn nu reuşeau să imprime destul de bine cerneala pe hârtie, aşa că Gutenberg a avut o idee genială care a revoluţionat procedeul creării cărţilor. A încercat să facă litere, semne şi matriţe din metal, care s-au dovedit în cele din urmă cu mult superioare celor din lemn. Pe de altă parte, creditorul său, Johann Fust a început să-i facă necazuri. Fust era nerăbdător să-şi vadă investiţia dând roadele scontate în timp record, motiv pentru care, în totală necunoştinţă de cauză, a intrat în conflict deschis cu Gutenberg, refuzând să-i vadă acestuia meritele şi progresele şi acuzându-l deschis că-i cheltuieşte banii pe nimicuri. În cele din urmă, Fust l-a dat în judecată pe Gutenberg, iar judecătorul i-a dat dreptate bijutierului avocat. Despăgubirile pe care Gutenberg a fost silit să i le plătească lui Fust au fost atât de mari, încât genialul inventator s-a văzut nevoit să-şi vândă chiar şi uneltele de lucru.

Sfârşitul unui geniu uitat şi cea mai valoroasă carte din lume

Cu toate că Gutenberg era practic falimentar, totuşi reuşise să-şi menţină un mic atelier de imprimat, în consecinţă ajungând să tipărească prima Biblie în oraşul Bamberg. Inventatorul deja atrăsese atenţia clerului şi primise comanda tipăririi primei Biblii în limba latină. Aceasta a apărut în două volume, fiecare alcătuite din 300 de pagini, fiecare pagină având circa 42 de pasaje.
Literele erau clare şi citibile. Veştile despre primele cărţi tipărite au circulat rapid, astfel că încă dinaintea morţii lui Gutenberg funcţionau ateliere de tipărit în marile oraşe ale Europei Occidentale. Între anii 1450-1455, Biblia Gutenberg era deja definitivată. Conform cercetărilor, în acel interval de timp, un total de 200 de exemplare fuseseră tipărite pe suport de hârtie din resturi vegetale de bumbac, iar alte 30 de exemplare fuseseră tipărite pe piei de animale.
În anul 1462, în urma unor conflicte armate locale, oraşul Mainz a fost ars şi jefuit de trupele arhiepiscopului Adolph von Nassau, iar Gutenberg s-a văzut exilat. Îmbătrânit, inventatorul s-a mutat în Eltville, unde a fondat un nou atelier tipografic. Trei ani mai târziu, meritele sale au fost parţial recunoscute de autorităţi, care prin arhiepiscopul von Nassau i-au dăruit inventatorului titlul de nobil de curte. Gutenberg avea să moară totuşi în anul 1468, în mizerie şi sărăcie.
Paradoxal, cel considerat de mulţi istorici şi specialişti ca fiind cel mai important inventator din istorie, nu a profitat niciodată de beneficiile uriaşe aduse omenirii de invenţia sa. Omul căruia întreaga omenire îi datorează o bună parte din progresul, educaţia şi dezvoltarea culturii şi civilizaţiei sale, a murit în Mainz, fiind îngropat în cimitirul franciscan al oraşului. Biserica şi cimitirul respectiv au fost mai apoi distruse de vitregiile istoriei, iar locul unde Gutenberg a fost îngropat a rămas necunoscut şi în zielele noastre.
Fără invenţia sa, nu doar Reforma Protestantă, care pe atunci bătea la uşă, dar şi toate celelalte mari evenimente ale istoriei poate nu ar fi avut loc, sau s-ar fi întâmplat cu mult întârziate şi ar fi avut alte dimensiuni şi implicaţii în decursul timpului.

De cele mai multe ori, femeile preferă bărbaţii mai înalţi, care sunt consideraţi mai puternici, mai sănătoşi şi care pot oferi parterenerilor lor mai multă siguranţă. Această atracţie este explicată din punctul de vedere al evoluţiei speciei noastre, dar acum cercetătorii au descoperit câteva avantaje nebănuite ale bărbaţilor mai scunzi, de care femeile ar trebui să ţină cont.
1. Un prim avantaj este fidelitatea mai mare a bărbaţilor scunzi. Ei au mai puţin tendinţa de a fi infideli partenerei şi se dedică mai serios unei relaţii. Un studiu realizat de Universitatea din New York arată că bărbaţii care au o înălţime sub 1,70 metri au o rată a divorţului mult mai mică, de doar 32%, comparativ cu bărbaţii înalţi. În plus, ei împart cu soţia treburile casnice, pentru care dedică peste 8 ore în fiecare săptămână.
2. Stabilitatea financiară. Comparativ cu partenerele lor, bărbaţii scunzi se bucură de obicei de o stabilitate financiară mai mare. Prin urmare, aceştia compensează printr-un venit mai mare dezavantajul înălţimii, oferind partenerelor o siguranţă materială mai mare.
3. Bărbaţii scunzi trăiesc mai mult. Un studiu publicat în revista PLOS ONE arată că bărbaţii scunzi au mai multe şanse să aibă gena protectoare FOXO3, care asigură longevitate. Gena reglează nivelul de insulină, distruge tumorile şi protejează celulele de stresul oxidativ.
4. Spre deosebire de femei, pentru bărbaţi contează mai puţin înălţimea partenerei. Ambele sexe preferă relaţiile în care bărbatul este mai înalt ca femeia. Cu toate acestea, bărbaţii scunzi acordă mai puţină atenţie problemei legate de înălţime şi nu au nimic împotrivă în cazul relaţiei cu o femeie mai înaltă ca ei.
5. Nu în ultimul rând, bărbaţii scunzi fac sex mai des. Un studiu publicat în Journal of Sexual Medicine a demonstrat că bărbaţii care au o înălţime sub 1,70 metri fac sex mult mai des comparativ cu bărbaţii mai înalţi.

Luni, 23 Februarie 2015 00:00

Cel mai scump iPhone 6 din lume

Dacă preţul unui iPhone 6 pare oricum prea mare, există acum un smartphone care întrece orice limită. Cei de la Goldgenie au construit cel mai scump iPhone 6 din istorie. Preţul lui este incredibil: 3.000.000 de euro! Cu o astfel de sumă pot fi achiziţionate 15 maşini Ferrari 458 Italia, 3 submarine în ediţie limitată, 3 avioane private sau un întreg bloc de apartamente de lux în Romania. Există însă şi o versiune pentru cei mai săraci dintre milionari. Costă “doar” 15.000 de euro. iPhone-ul de milioane este dotat cu o carcasă care poate fi din platină, aur alb, galben sau roz, de 24 de carate. Pe margini este încrustat cu pietre preţioase, care variază de la safire sau smaralde până la diamante negre, pentru versiunea de top. Cei care se încumetă să dea atâţia bani pe acest iPhone sunt încurajaţi să participe la procesul de design, pentru a fi siguri că telefonul lor va ieşi exact cum îşi doresc. În plus, îl vor primi acasă, indiferent de ţara în care locuiesc, într-o cutie din lemn rar.
Există însă şi o versiune destinată şeicilor. iPhone 6 Limited Edition Gulf Elite le permite cumpărătorilor să îşi graveze numele pe capac, alături de blazonul personal sau stema ţării lor: Arabia Saudită, Emiratele Arabe, Qatar, Oman, Kuweit, Irak sau Bahrain.

Odată cu trecerea timpului, obiceiurile respectate de miri în ziua nunţii s-au schimbat. Unele tradiţii au origini care pot fi urmărite până în perioada Antichităţii, în timp ce altele au apărut pe parcurs. Aflaţi, mai jos, zece lucruri pe care probabil nu le ştiaţi despre nunţi.
1. Egiptenii au fost cei care au pornit tradiţia schimbului verighetelor. În trecut se credea că există în organism o venă care mergea de la al patrulea deget de la mâna stângă şi până la inimă. Părea un mod bun prin care să ne exprimăm dragostea faţă de \"aleşii inimii\", aşa că am ajuns să purtăm verigheta pe acest deget.
2. Inelele de logodnă nu au existat până în Evul Mediu. În anul 1215, Papa Inocenţiu al III-lea a declarat public că ar trebui să existe o perioadă mai lungă de aşteptare între momentul efectiv al cererii în căsătorie şi nuntă. Acest lucru a crescut popularitatea inelului de logodnă.
3. Inelele de logodnă cu diamant, atât de populare în zilele noastre, au început să fie dăruite abia în anii 1470. Se crede că primul inel de logodnă cu diamant a fost oferit de Arhiducele Maximilian al Austriei, în anul 1477, Mariei de Burgundia, atunci când a cerut-o de soţie. Popularitatea inelelor de logodnă a explodat însă în 1947 în urma unei campanii publicitare pentru De Beers - una dintre cele mai mari companii de extracţie şi comercializare a diamantelor - care avea sloganul \"Un diamant este etern (A diamond is forever)\".
4. Rochia albă de mireasă nu era ţinuta necesară şi adecvată de nuntă până în 1840, atunci când Regina Victoria, monarhul britanic cu cea mai mare domnie, a purtat una atunci când s-a căsătorit cu Albert de Saxa-Coburg.
5. În Antichitate, miresele purtau cu ele buchete de ierburi aromatice, nu de flori. Buchetele lor erau alcătuite din usturoi, rozmarin şi mărar şi se credea că ar alunga spiritele rele şi că ar ajuta la eliminarea mirosurilor neplăcute. Această tradiţie a continuat până în anii 1800. Regina Victoria a avut la nuntă un buget de ghiocei, motiv pentru care se crede că ea a fost cea care a dat tonul trendului pe care îl urmăm şi astăzi.
6. Aruncarea buchetului nu a fost întotdeauna dedicată femeilor singure. Acest obicei a început pentru că nuntaşii obişnuiau să rupă bucăţi de material din rochia miresii pentru a duce acasă o parte din norocul ei. Miresele au început să arunce florile în încercarea de a distrage atenţia mulţimii, cu intenţia de a scăpa cu ţinuta nevătămată.
7. La început, domnişoarele de onoare se îmbrăcau la fel ca mireasa pentru a induce în eroare spiritele rele care ar fi putut să ţintească mirii. Abia în Epoca victoriană domnişoarele de onoare au început să se îmbrace în rochii albe cu voaluri scurte pentru a se diferenţia uşor de mireasă.
8. Luna de miere provine dintr-o tradiţie scandinavă. Timp de o lună, după nuntă, mirii trebuiau să bea câte o cupă cu vin din miere în fiecare zi.
9. Mireasa stă în stânga mirelui în faţa altarului pentru că, în trecut, acesta avea nevoie de mâna dreaptă liberă pentru a se putea lupta cu alţi pretendenţi.
10. În timpul Imperiului Roman, tortul de nuntă era, de fapt, o pâine. Mirele rupea pâinea deasupra capului miresei pentru a simboliza fertilitatea.

Femeilor gravide li se recomandă adesea să mănânce mult, deoarece „mănâncă pentru doi”. Dar acest sfat vechi de secole nu este atât de bun cum se crede, spun specialiştii: supraalimentarea mamei în perioada sarcinii poate avea consecinţe negative asupra sănătăţii copilului ei, mai târziu în viaţă. Femeile care iau prea mult în greutate în timpul sarcinii şi devin supraponderale în ultima perioadă a acesteia îşi expun copiii unui risc crescut de a suferi, mai târziu, de boli precum diabetul tip 2, boli de inimă şi accidente vasculare cerebrale, avertizează medicii.
În loc să „mănânce pentru doi”, femeile gravide ar trebui să se preocupe să ducă o viaţă sănătoasă, modificările pozitive în stilul de viaţă - fie măcar pentru o scurtă perioadă de la sfârşitul sarcinii, cu câteva săptămâni înainte de naştere - fiind esenţiale pentru a spori şansele copilului de a fi sănătos.
Aceste cercetări au fost publicate ca parte a unui proiect european major privind obezitatea, autorii ajungând la concluzia că trebuie dezvoltate urgent strategii pentru prevenirea obezităţii la fete şi la femeile aflate la vârsta potrivită pentru reproducere. Printre altele, proiectul a evidenţiat importanţa unei alimentaţii sănătoase a femeilor în timpul sarcinii.
Cercetătorii de la Universitatea din Edinburgh au urmărit peste 13.000 de persoane, de la naştere (în anii 1930 şi 1940) şi până în prezent şi au constatat că, în cazul mamelor care consumaseră o dietă bogată în grăsimi în timpul sarcinii, placenta avea o capacitate mai slabă de a proteja fătul de efectele unui hormon de stres numit cortizol. Ca urmare, puteau apărea întârzieri în creşterea fătului, iar copiii care avuseseră această problemă aveau şanse mai mari de a suferi, la maturitate, de tulburări psihice. O altă descoperire a fost legată de formaţiunile protectoare numite telomere, situate la capetele cromozomilor. Telomerele lungi conferă ADN-ului o capacitate mai bună de a funcţiona normal şi de a-şi repara leziunile, pe când telomerele scurte sunt un indicator ale unei stări de sănătate mai proaste şi al unei durate de viaţă mai scurte.
Cercetătorii au mai descoperit că obezitatea, combinată cu o creştere accentuată în greutate a mamei în cursul sarcinii, este asociată cu o lungime mai mică a telomerelor la copii, pe măsură ce aceştia înaintează în vârstă.
Dar aceste efecte negative nu sunt inevitabile; de aceea, cercetătorii subliniază importanţa adoptării unui stil de viaţă sănătos în cursul sarcinii şi înainte de aceasta.
Conducătorul studiului, dr. Patricia Iozzo, de la Institutul de Fiziologie Clinică din Pisa, Italia, a explicat că, şi dacă o femeie s-a născut ea însăşi cu telomere scurte şi are un indice de masă corporală mare, poate totuşi combate efectele negative ale acestei combinaţii de factori dacă este activă fizic, putând da astfel naştere unor copii mai sănătoşi. Studiul, numit DORIAN (Developmental ORIgins of healthy and unhealthy AgeiNg: the role of maternal obesity) a fost finanţat prin Programul-cadru al Comisiei Europene.

Luni, 23 Februarie 2015 00:00

Ezitările vestului în Libia

\"Statul Islamic\" îşi extinde controlul şi în Libia. Ezitările comunităţii internaţionale de a interveni decisiv contribuie din plin la acest lucru.
Egiptenii sunt supăraţi şi nu fără motiv. 21 de creştini copţi au fost executaţi bestial de miliţiile Statului Islamic în Libia. Ministrul de Externe de la Cairo s-a adresat Consiliului de Securitate al ONU la New York. Comunitatea internaţională ar face bine să anuleze embargoul privind livrările de armament către Libia. Doar cu puterea militară mai poate guvernul libian să recâştige controlul asupra propriului teritoriu şi să-i învingă pe islamişti. Egiptul vrea să dea o mână de ajutor în acest sens.

Scepticism la New York

Consiliul de Securitate l-a dezamăgit însă pe şeful diplomaţiei egiptene. La New York nu se privesc cu ochi buni eventuale livrări de armament într-o ţară în care domneşte haosul. Armele ar putea ajunge în mâinile cui nu trebuie. Consiliul de Securitate se bazează în continuare pe diplomaţie. Emisarul special al ONU Bernardino Leon ar trebui să aibă mai mult timp pentru a readuce la aceeaşi masă forţele politice divizate ale Libiei. Împreună, acestea ar trebui să formeze un guvern care să lupte cu IS.
Planul acesta nu a funcţionat până acum. Negocierile nu au adus rezultate. În acest timp, Libia este cuprinsă tot mai mult de anarhie, sărăcie şi lipsa perspectivelor. După căderea lui Muammar Gaddafi, puţini au anticipat acest scenariu. Cu siguranţă că Gaddafi a fost un lider autoritar, care şi-a oprimat brutal rivalii. Nimeni nu îl plânge. Însă pe vremea guvernării sale ţara o ducea bine economic, lucru de care profitau inclusiv ţările vecine. Zeci de mii de muncitori egipteni au câştigat bani buni la exploatările de gaz libiene. Francezii şi britanicii, care au contribuit major la răsturnarea lui Gaddafi, au făcut decenii la rând afaceri de miliarde cu dictatorul libian. Aceste vremuri sunt azi istorie.

În cădere liberă

În prezent, economia libiană este în cădere liberă. Două \"guvern\", unul în vest, altul în est, sunt în război. În nord, controlul l-au preluat islamiştii, care profită de situaţia disperată a populaţiei. Ei primesc sprijin zilnic, inclusiv din afara ţării, din Siria şi Tunisia. Reţeaua IS se extinde pe zi ce trece. În tot acest timp, comunitatea internaţională priveşte de la distanţă.
Europa reacţionează fără motivaţie la această criză care o afectează însă direct: mii de refugiaţi parcurg în bărci cei 660 de kilometri până în Italia. Fluxul acestora nu pare să se oprească prea curând.

Un şpagat dificil

Nici America nu face mare lucru. Preşedintele Obama ţine discursuri impresionante pe tema terorismului internaţional. De acţionat însă nu acţionează. Predecesorii săi colaborau intens pentru menţinerea stabilităţii în regiune cu guvernele din Arabia Saudită, Egipt, Kuweit, Iordania şi Emiratele Arabe Unite. Obama se ţine la distanţă însă de vechii aliaţi. El speră că astfel va putea continua dialogul început cu Iranul. Obama are nevoie de Teheran pentru a restabili pacea în Irak şi Siria. Un şpagat dificil pentru şeful de la Casa Albă.
În răstimp, luptele din Libia nu mai contenesc.

Comisia Europeană le aminteşte statelor membre că au un termen limită pentru implementarea directivei privind drepturile victimelor. Directiva privind drepturile, sprijinirea şi protecţia victimelor criminalităţii a fost adoptată în toamna anului 2012. Statele membre ale Uniunii Europene trebuie să o transpună în legislaţiile naţionale până la 16 noiembrie anul în curs, reaminteşte executivul comunitar. Comisia insistă asupra importanţei noii legislaţii. Normele le vor înlocui pe cele de la începutul anilor 2000 şi ar urma să asigure protecţie suplimentară pentru milioane de cetăţeni europeni. Directiva aduce, aşadar, o serie de drepturi adiţionale pentru victime, dar şi obligaţii în plus pentru autorităţile naţionale. În primul rând, statele membre vor fi obligate să asigure un nivel minim de acces la servicii de sprijin, indiferent dacă se reclamă în mod oficial un abuz sau nu. Categoriile vulnerabile, precum şi victimele cu nevoi speciale trebuie să beneficieze de acces la servicii specializate, de adăpost şi de consiliere psihologică.
Factorii de decizie europeni au decis că a venit vremea să modifice abordarea în domeniu şi să acorde atenţie egală victimelor după ce au observat că sistemele de justiţie penală din ţările membre se concentrează prea mult asupra infractorului şi tind să-i piardă din atenţie pe cei care suferă. Directiva extinde aria de protecţie şi elimină din limitările date de graniţele naţionale. Drepturile victimelor vor fi garantate, chiar dacă infracţiunea se comite pe teritoriul altui stat decât cel de origine – precizează comisia. De exemplu, dacă un turist este victima unei tâlhării va primi la secţia de poliţie informaţii în limba lui, cu ajutorul unui translator, va fi ajutat să redacteze plângerea şi i se vor explica paşii de urmat. Totodată, ajunsă în ţara de origine, persoana respectivă va fi informată asupra stadiului în care este procesul. Noua directivă prevede şi evaluarea individuală a victimelor pentru a se vedea dacă există riscul ca abuzul să se repete pe timpul desfăşurării procedurilor judiciare. Membrii familiei vor beneficia de mai multe drepturi odată cu includerea lor în categoria victimelor directe şi aceştia vor avea dreptul la sprijin, consiliere şi protecţie deoarece au la rândul lor de suferit. Comisia Europeană estimează că, în jur de 75 de milioane de persoane devin anual victime ale diverselor forme de infracţionalitate.

Luni, 23 Februarie 2015 00:00

Corupţia în România: Marea curăţenie

Românii au presupus că Elena Udrea, fost ministru al turismului, este prea puternică pentru a putea fi atinsă de procurori. Fostă soţie a unui bogat om de afaceri, ea este protejata lui Traian Băsescu, fostul preşedinte. Şi totuşi, Direcţia Naţională Anticorupţie (DNA) a arestat-o pentru că ar fi ajutat la spălarea milioanelor de dolari pe care fostul soţ le-a câştigat cerând guvernului să plătească nişte preţuri exagerate pentru programe software. Anchetarea ei reprezintă un nou succes pentru DNA, care treptat îi convinge pe observatori că se fac progrese în combaterea corupţiei.
Procurorul-şef al DNA, Laura Codruţa Kövesi, care a fost baschetbalistă în tinereţe, şi-a început ascensiunea în magistratură înainte de a ocupa această funcţie de conducere, în apilie 2013. Unii se temeau că ea nu va putea apăra reputaţia instituţiei, dar, în realitate, numărul cazurilor la nivel înalt a crescut. În anul 2014, DNA a obţinut condamnarea a 1.138 de persoane, printre care 24 de primari, cinci parlamentari, doi foşti miniştri şi un fost premier, Adrian Năstase. Peste 90% din acuzaţii au dus la condamnări.
Asemenea succese nu au rămas nepedepsite. Anul trecut, doamna Kövesi a spus că, “în fiecare seară, la televiziune se lansează atacuri pe tema vieţii mele personale”. Un post de televiziune, deţinut de un oligarh, a acuzat-o că ia mită. (Ea l-a dat în judecată). DNA-ul a trebuit să facă faţă şi amestecului lui Victor Ponta, premierul României, care, înaintea numirii sale din 2012, a spus că instituţia este succesoarea temutei poliţii a Securităţii de pe vremea comunismului. În octombrie 2013, un important procuror anticorupţie din DNA a fost înlocuit, iar partidul domnului Ponta a exercitat presiuni în sprijinul unei amnistii care ar fi făcut ca DNA-u să nu mai poată acţiona împotriva politicienilor de la nivel înalt.
Astăzi, domnul Ponta este mândru de activitatea DNA. Premierul în vârstă de 42 de ani, el însuşi fost procuror, pomeneşte cu mândrie de laudele primite de instituţie din partea observatorilor Uniunii Europene vizând combaterea corupţiei. Legea amnistiei a fost respinsă în luna ianuarie, iar discuţiile pe tema reluării problemei “sunt o glumă”, subliniază el. Iar în privinţa doamnei Kövesi, el afirmă: “Eu am fost cel care a numit-o!”.
În realitate, doamna Kövesi a fost candidata domnului Băsescu. Ea a obţinut sprijinul domnului Ponta ca urmare a unui acord vizând împărţirea puterii. Dar entuziasmul domnului Ponta este semnificativ. “Asta demonstrează cât de popular a devenit DNA-ul”, afirmă Cristian Ghinea de la Centrul Român pentru Politici Europene (CRPE). DNA se află pe locul al patrulea printre instituţiile de cea mai mare încredere, după biserică, armată şi serviciile de securitate. Apropiaţii spun că domnul Ponta a atacat instituţia numai ca să facă o plăcere partidului său. Eşecul său în alegerile prezidenţiale din noiembrie, când a pierdut în faţa lui Klaus Iohannis, care candida mizând tocmai pe combaterea corupţiei, evidenţiază faptul că succesul politic se bazează tocmai pe lupta împotriva corupţiei, şi nu pe eludarea ei.
Pretenţiile Uniunii Europene vizând respectarea normelor în domeniu au oferit şansa unui început de carieră pentru nişte jurişti inteligenţi şi oneşti. (Mulţi dintre ei lucrează acum cu doamna Kövesi). America a insistat cu fermitate în privinţa combaterii corupţiei, dată fiind politica sa menită să oprească influenţa Rusiei în Europa de Est. Oficialii americani au transmis ţării acest mesaj în timpul vizitei pe care adjunctul secretarului de stat, Victoria Nuland, a efectat-o la Bucureşti, luna trecută.
S-ar putea ca eforturile României în combaterea corupţiei să fi fost remarcate la Washington şi la Bruxelles, dar ele trebuie să mai aibă mare impact şi asupra investitorilor străini. Anul trecut, ţara s-a situat pe locul 69 în clasamentul corupţiei stabilit de Transparency International, o organizaţie de monitorizare a fenomenului cu sediul la Berlin, un loc rămas neschimbat din 2013. Domnul Ponta tocmai s-a întors din America, unde a încercat să îi atragă pe investitori. Fără îndoială că el le-a vorbit mult despre doamna Kövesi şi despre DNA.

De 30 de ani premiile Zmeura de Aur \"recompensează\" cele mai penibile, mai slabe şi mai ridicole performanţe actoriceşti, fiind decernate cu o seară înainte de cele mai râvnite premii pentru excelenţă în cinematografie, premiile Oscar. Aşa cum spunea Napoleon, \"de la sublim la ridicol nu-i decât un pas\", iar această maximă este pe deplin confirmată şi de carierele unor staruri de primă magnitudine de la Hollywood, care au câştigat atât Oscarul pentru excelenţă cât şi Zmeura pentru roluri mai puţin inspirate.
Iată în continuare câteva nume celebre de la Hollywood ale căror cariere actoriceşti au descris traiectorii sinusoidale între Oscar şi Zmeura de Aur.

Laurence Olivier

O mare legendă a cinematografiei mondiale, Laurence Olivier a câştigat trei premii Oscar (dintre care două onorifice) şi două Zmeure de Aur. El este, de altfel, primul actor laureat al unui premiu Oscar (\'Hamlet\' 1948) care a primit şi Zmeura cu rolul din \"The Jazz Singer\", în 1981, la prima ediţie a premiilor Zmeura de Aur, urmată de încă o Zmeură doi ani mai târziu pentru rolul din \"Inchon\".

Ben Affleck

Ben Affleck a câştigat suficiente Zmeure pentru a face gem: cel mai prost actor pentru rolurile din \'Daredevil\', \'Gigli\' şi \'Paycheck\', precum şi Zmeura pentru cel mai prost cuplu dintr-un film cu rolul din \'Gigli\', alături de Jennifer Lopez. Interesant este şi faptul că el a adunat toată această \"zmeură\" într-un singur an, în 2004. Desigur însă că Affleck şi-a putut găsi consolarea în cele două premii Oscar câştigate în carieră — cel pentru cel mai bun scenariu original cu \'Good Will Hunting\' (1998) şi cel pentru cel mai bun film cu \"Argo\" (2013).

Roberto Benigni

Un actor genial, care aminteşte de Chaplin pentru unii, a purtat filmul \"La vita e bella\" (1997) pe culmile succesului la gala Oscar din 1999 când a câştigat premiul pentru cel mai bun actor în rol principal dar şi premiul pentru cel mai bun film străin în calitate de regizor al acestei producţii. Acelaşi geniu actoricesc i-a adus însă şi o Zmeură de Aur pentru cel mai prost actor în \'Pinocchio\' (2002).

Halle Berry

Este cunoscut faptul că Hollywood-ul poate fi nedrept cu actriţele, situaţie exemplificată de greutatea cu care multe actriţe talentate îşi găsesc roluri bune după ce au câştigat câte un Oscar. Din acest punct de vedere, Halle Berry este una dintre cele mai neîndreptăţite actriţe. După ce a câştigat premiul Oscar în rolul unei mame văduve în filmul \'Monster\'s Ball\' (2001), Halle Berry a reuşit să fie sexi şi atât în rolul principal din \"Catwoman\", în 2004. Acest rol i-a adus o binemeritată Zmeură de Aur la categoria rezervată celor mai slabe actriţe.

Marlon Brando

O legendă a marelui ecran, un personaj carismatic ce întruchipează, alături de James Dean, Elvis Presley şi Marilyn Monroe, generaţia rebelă de la Hollywood din anii \'50, Marlon Brando a fost mai mult preocupat să nu facă niciun compromis ca actor decât să câştige premii. Primul lui Oscar, pentru filmul \'On the Waterfront\' (1954), a fost urmat de cel pentru rolul din \'The Godfather\' (1972), pe care însă l-a refuzat trimiţându-o pe actriţa activistă pentru drepturile amerindienilor Sacheen Littlefeather (Maria Cruz) să-l accepte în locul său. Spre sfârşitul carierei sale însă, lui Marlon Brando părea că nu-i mai pasă de actorie, de mesajul pe care-l transmite publicului şi a primit şi o Zmeură de Aur pentru rolul din \'The Island of Dr. Moreau\' (1996).

Sandra Bullock

Sandra Bullock a avut un excelent an 2009, jucând în două dintre cele mai mari succese de box-office din cariera sa: \'The Proposal\' şi \'The Blind Side\'. Ea a primit şi prima nominalizare la Oscar din carieră pentru rolul din \"The Blind Side\", nominalizare care s-a materializat într-un Oscar pentru cea mai bună actriţă în rol principal. Puterea emanată de Sandra Bullock în aceste roluri i-a făcut pe mulţi să treacă cu vederea un fiasco de comedie romantică realizată în acelaşi an, \"All About Steve\". Nu însă şi pe organizatorii premiilor Zmeura de Aur. Sandra a câştigat două Zmeure de Aur cu acest film, pentru cea mai proastă actriţă şi pentru cel mai prost cuplu, alături de Bradley Cooper, unul dintre favoriţii la Oscar din acest an. Până la urmă însă tot Sandra a avut ultimul cuvânt şi, cu demnitate, s-a prezentat în persoană pentru a-şi primi Zmeura.

Sofia Coppola

Cazul Sofiei Coppola este considerat unul dintre cele mai flagrante cazuri de nepotism din istoria cinematografiei. Regizorul Francis Ford Coppola şi-a distribuit fiica într-un rol secundar în \'The Godfather: Part III\' (1990), filmul cel mai slab al seriei \"Naşul\". Pentru acest rol ea a primit în 1991 două Zmeure de Aur, una pentru cea mai proastă actriţă în rol secundar şi una pentru cea mai slabă actriţă la debut. Doisprezece ani mai târziu Sofia a fost nominalizată la Oscar pentru regie şi scenariu cu producţia \'Lost in Translation\', reuşind să câştige la categoria scenariu original.

Kevin Costner

Despre Kevin Costner este greu să spui dacă este un actor bun sau prost. Laureat a două premii Oscar, Costner are şi o impresionantă colecţie de Zmeure de Aur, \"distincţie\" pe care a primit-o de şase ori. Momentul de glorie al lui Costner este legat de filmul \'Dances with Wolves\' cu care a primit Oscarul pentru regie şi pe cel pentru cel mai bun film, plus nominalizarea la categoria cel mai bun actor. Un an mai târziu câştiga şi prima Zmeură de Aur, pentru cel mai prost actor, cu rolul din for \'Robin Hood: Prince of Thieves\'. A urmat o Zmeură de Aur pentru cel mai slab sequel în 1995 pentru \"Wyatt Earp\", o Zmeură pentru cel mai prost actor în 1996 cu \"Waterworld\" şi încă trei în 1997 cu filmul \'The Postman\' pentru cel mai prost film, regie şi interpretare.

Faye Dunaway

La doar câţiva ani după ce a câştigat un Oscar pentru cea mai bună actriţă în rol principal cu filmul \"Network\" (1977), Faye Dunaway a primit şi două Zmeure. Prima dintre ele a venit în 1982 pentru rolul principal feminin din filmul \'Mommie Dearest\', zmeură pe care a împărţit-o cu Bo Derek (\"Tarzan, the Ape Man\"). A doua Zmeură însă a putut să o păstreze pe toată pentru ea: cea mai slabă actriţă în rol secundar cu filmul \"The Temp\" (1993).

Al Pacino

Unul dintre cei mai iubiţi şi respectaţi actori de la Hollywood, Al Pacino a fost nominalizat de opt ori la Oscar şi a câştigat doar o dată, în 1993, pentru rolul din \"Scent of a Woman\" (Parfum de femeie). În ceea ce priveşte Zmeura de Aur, \"performanţele\" sale sunt oarecum mai bune: două premii câştigate din şase nominalizări. Cariera lui Al Pacino a fost \"decorată\" cu Zmeura de Aur pentru cel mai prost cuplu de actori şi pentru cel mai prost actor în rol secundar în 2012, cu filmul lui Adam Sandler (un abonat al Zmeurei de Aur) \"Jack and Jill\". Chiar şi aşa, au existat unii critici care i-au luat partea lui Al Pacino, considerând rolul din acest film un fel de pamflet autoironic al starului şi nicidecum actorie de slabă calitate.

Pagina 6 din 252